Viata e frumoasa, cu mici exceptii. Dialog Est-Vest. Episodul 4

 

Tweet

Draga Jan,

îți răspund duminică, așa cum am promis, tîrziu în noapte, pentru că acum am terminat de gătit. De fapt, n-am terminat încă pentru că musacaua mea e încă în cuptor și dacă nu sînt foarte atentă s-ar putea să se ardă… Ți-am zis de vineri, de fapt, pe Facebook, că în acest weekend voi merge în piață – unde în altă parte decît în dulcele Obor? și că voi găti. La o primă vedere, o treabă ușoară pentru orice femeie, orice gospodină din România care face această operațiune zilnic. Ei bine, mie mi-a luat două zile. Două zile! Sîmbătă am fost pe la două, adică la spartul tîrgului, ca să evit ora incertă (între 8 și 12) cînd aici se agită gosopodinele pe care le pomeneam mai devreme și toți pensionarii ca să-și îndese urzica și leurda în plase (că tot e sezonul lor). Însă piața se poate face și după ora două, pe îndelete și într-un alt ritm, nu-i așa? Totuși, eu înțeleg  mentalitatea asta de aici, de ce merg toți în piață la prima oră… de frică că „nu mai prind”. Ei bine, asta e una dintre fricile profunde care au rămas din comunism și care o să dispară probabil doar odată cu generația părinților mei sau poate nici măcar atunci. Frica de a rămîne fără, de a muri de foame… În condițiile în care există cîte un supermarket la fiecare colț de stradă, burdușit cu mîncare, sînt oameni care își cumpără în continuare kilograme de carne pe care le bagă în congelator, ca să fie acolo… N-au obișnuița de a-și cumpăra două fripturi (amabalate într-o unică caserolă), pentru ziua respectivă, penatru ca a doua zi să-și mai ia alte două fripturi. De parcă toate fripturile din România, ar dispărea misterios peste noapte…

Dar să revenim la gătit. În primul rînd, de ce mi-am propus să gătesc în loc să-mi văd de scrisul meu și de alte treburi de weekend mai relaxante? 1.În primul rînd pentru că e mult mai ieftin, adică „ca să facem economie”. Și teoretic am făcut. Am gătit un borș de pui cu verdețuri (adică lobodă, spanac, ștevie, leurdă), o musaca de cartofi și o salata de crudități (morcov, țelină, gulie, ridichie neagră, măr), cu mai puțin de 40 de lei. Adică mai puțin de 10 euro. Mîncare cît pentru un batalion! (și noi sîntem doi oameni, numai bunica mea reușea, la bătrînețe, să gătească, într-o oliță minusculă pentru doi. Zilnic, pentru că avea altceva de făcut). Ne-ar ajunge pentru cinci zile, dacă am reuși s-o mîncăm… însă nu reușim. Aruncăm cam jumătate, adică 20 de lei, în jur de cinci euro, ceea ce nu se pune. 2. Am gătit pentru că am ajuns la concluzia că oricum arunc săptămînal prea multă mîncare. Așa că e mai ieftin să arunci mîncarea făcută de tine cu 10 euro, decît caserole întregi cu mîncare gata preparată, cumpărată de la autoserviri, supermarketuri, restaurante care le cumperi dintr-un impuls de moment și dup-aia zac prin frigider… Faptul că arunc mîncare în general mă întristează. Nu doar pentru că mă gîndesc cu vinovăție la copiii din Somalia (sau chiar la cei din România) care nu au ce mînca. Am un sentiment de vinovăție față de mine însămi, cea de acum cîțiva ani. Atunci cînd eu și I. eram mult mai săraci ca  acum, iar cînd mai prindeam niște bani găteam frenetic toată noaptea, la o sticlă de gin, cîte 3-4 feluri de mîncare. Și mîncam tot.  Îmi amintesc că la un moment dat, în plină criză, cînd Patriciu dădea faliment și nu ne primeam salariile de la trust, iar eu eram veșnic moartă de foame (atunci am făcut și gastrită), visam noaptea obsesiv că merg la supermarket, pun un pui în coș, ajung la casă și constant că n-am cu ce să-l plătesc. Ei bine, acum un o lună am aruncat un pui întreg rotisat, fără nici măcar o aripioară atinsă… m-am simțit îngrozitor. Bine, că vremurile de sărăcie lucie pentru mine se pot întoarce oricînd aici, sînt conștientă de asta. Și de asta mă simt vinovată – că dau cu tifla unori vremuri de relativă bunăstare! Cu alte cuvinte și neaoș românesc – îl mînii pe Dumnezeu J

Așadar, ne-am pierdut vreo două ore prin piață, că ai ce vedea prin Obor, am mîncat niște gogoașe ca-n copilăria noastră, fierbinți, unsuroase și tăvălite prin zahăr, am cumpărat tot ce era pe listă pentru gătit, după aia I. a ochit o masă liberă la cîrciuma principală de mici și de bere. Ne-am luat și cîte doi mici, desigur. Apoi, am băut beri tacticos vreo două ore – timp în care s-au perindat pe la masa noastră – un moș taciturn aparent, cu un pahar în mînă, la care mă uitam cu spaimă: „Gata, acum începe să-și povestească viață de nu-l mai oprești!” (am experiența asta), dar a plecat în aceeași tăcere și dup-aia m-am simțit prost că-l judecasem greșit, era, de fapt, un moș bun, o familie de condiție medie cu doi copii urlători care nu mai vroiau „nici micușor, nici muștărel”, deși mama și tata încercau cu încăpăținare să-i îndoape  și vreo doi angajați ai terasei, consecvent beți care „ne făceau curat pe masă”, adică luau scrumiera și o deversau pe jos.

După această aventură și cu burțile pline, cînd am ajuns acasă nici eu, nici I. nu mai aveam chef de niciun gătit. Ne-am lungit în pat și ne-am terminat cărțile pe care le începusem.

M-am trezit însă cu simțul datoriei a doua zi. După micul dejun, m-am apucat să curăț verdețurile și să toc ceapă, oarecum în dorul lelii. Pe la prînz m-a sunat mama de la Breaza ca să-mi reamintească că i-am promis că-i cumpăr nu știu ce pilule anti-slăbit care se găsesc la o singură farmacie, cea de pe bulevardul Lacul Tei. Așa că am lăsat gătitul într-o fază incipientă, dar promițătoare și am pornit-o spre farmacie. Vai, Jan, mi-aș fi dorit să fi fost acolo cu mine! Am descoperit un fel de Mecca al farmaciilor din București. Un soi de mall, cu vreo 15 case și cu cele mai fantasmagorice produse farmaceutice din lume. La toate erau cozi de cel puțin oră, deși era duminică, ora 4.30, iar farmacia se închidea la 5. Am stat la o coadă și m-au trimis la alta. Se pare că toți bolnavii, dar și toți ipohondrii din București își dăduseră întîlnire în aceartă unică farmacie care nu aparține niciunui lanț farmaceutic, într-o duminică spelndidă de martie în care să tot zaci pe o terasă și să te bucuri de viață, fără să te gîndești la nimic. Eu am fost în zona Plafar. Femeia din fața mea, cu soțul care nu era decît un umil însoțitor, și-a luat vreo treișpe produse, după care s-a oprit doar pentru că a sunat-o fina: „Da, fină! Sînteți în parcul Circului? Stați acolo, că venim și noi acum!”.

Ne-am eliberat de la Farmacie și am sunat-o victorioasă pe mama. Pilulele nu erau bune – prea scumpe și prea puține, putea să le comande online la jumătate de preț.

Ne-am întors acasă pe la șapte, eu încercînd să-mi provoc un chef grozav de gătit, mai ales că toate mă așteptau oarecum pregătite în bucătărie. I. n-avea niciun chef – a înfulecat niște parizer cu pîine. I-am zis, ca să-l salvez: „Știi ce? Oricum bucătăria e prea mică pentru amîndoi! Du-te, vezi-ți de treabă, stai de Facebook, citește o carte… mă descurc!”. De obicei gătim împreună, ne călcăm pe picioare, ne tăiem la degete (mai ales eu) și o luăm amîndoi ca pe un supliciu. Acum, m-am sacrificat pentru amîndoi. Au urmat cinci ore cumplite de călește ceapa, schimbă oala, rade morcovul, drege cu smîntînă. Cinci ore din viața mea în care aș fi putut, de pildă, să-ți răspund totuși cumsecade la ultimul text, să-ți povestesc despre superlative precum „bestial” și „marfă” ca să le completeze pe ale tale, despre alte tramvaie și trenuri, să-mi exprim simpatia față de mama ta. Cred că singura legătură dintre cele două ultime texte ale noastre este cuvîntul „parizer” – cel pe care l-a înfulecat I. în seara asta, așteptînd ca eu să termin de gătit și cel pe care l-a comandat mama ta la magazinul din centrul satului din Saxonia unde toată lumea a rămas nedumerită, închipuindu-și că are nevoie de prezervative.

____________________

Draga Adina,

imi povestesti multe despre acest Obor, care pare sa te obsedeze. Si mie imi plac pietele in general pentru ca acolo se intampla de toate. Imi place sa ma duc vara in Franta prin pietele din Provence, e acolo o bogatie de arome si produse despre care s-ar putea scrie nu o carte, ci zece, si bineinteles ca s-au si scris, deci cine vrea sa afle amanunte in privinta asta, n-are decat sa le citeasca. Eu cumparaturi la Düsseldorf nu prea fac, de asta se ocupa mai mult nevasta-mea, avem tot felul de magazine mari si mici dupa colt, cu produse proaspete. Magazinele apartin unor turci, greci,  nemti, italieni, francezi, te duci de pilda la francezi si cumperi acolo tot felul de branzeturi fine, daca ai multi bani si vrei neaparat sa platesti dublu decat in Franta. Daca nu, iti cumperi Camembert-ul sau Brie-ul la Aldi, unde e mai ieftin decat la producator. Apoi poti sa te duci la Carlsplatz, piata centrala din Düsseldorf, gasesti acolo toate legumele si fructele si branzeturile si produsele de patiserie si carne din lume,  in vazduh sunt etalate toate aromele planetei si e o placere estetica grozava sa te uiti la toate tarabele acelea. Nu se scoala nimeni dis-de-dimineata ca la Bucuresti ca sa mearga la targ, de teama “ca nu mai prinde” ca la Bucuresti, au trecut peste 70 de ani de la anii razboiului si ai foametei de dupa razboi. Deci poti sa dormi cat vrei, sigur ca vei gasi tot ce-ti doreste inima la piata. Mai putin placut e ca toate produsele costa acolo de doua, trei ori mai mult decat in alta parte, dar nici asta nu este o problema, sunt destui pe aici, care nu stiu ce sa faca cu banii.

Farmacii gasesti aici la tot coltul, au tot aparut in ultimii zeci de ani ca ciupercile dupa ploaie. In Germania media de varsta tot creste vertiginos si daca asa continua va fi acusi pe la 130 de ani, asa ca in curand  vom avea aici cel putin zece farmacii pe metru patrat, caci am impresia ca o mare parte parte din populatie se hraneste de cativa ani incoace exclusiv cu medicamente.

La farmacie ca si in alte parti aici nu  trebuie sa stai la coada, ai cel mult o persoana, doua inaintea ta, ceea ce e foarte pacat, caci pe mine ma fascineaza cozile. Unde ti se pot intampla lucruri mai surprinzatoare, unde poti sa intri mai bine cu semenii tai in vorba si sa cunosti fiinta umana asa de rabdatoare si pasibila de suferinta precum este, predispusa sa astepte fara sa cracneasca pana la sfarsitul lumii decat la o coada? Si faptul ca pe aici nu prea sunt cozi, e unul din motivele pentru care ma duc in Romania.

Una dintre cele mai frumoase experiente la o coada, am avut-o vara trecuta la Iasi, la posta. Locuiam la casa Pogor, unde-l traduceam in germana pe “Ivan Turbinca” al lui Creanga. Casa Pogor este o cladire langa Muzeul literaturii din Iasi si intr-o vineri, pe la 11 inainte de masa,  a trebuit sa ma duc la posta sa depun acolo o scrisoare recomandata, era musai, nu puteam trimite documentele respective prin e-mail. Inainte de a pleca, i-am spus prietenului meu Florin, la o tigara, langa statuia lui Creanga: “Florine, ma duc la posta.” “Fain”, a raspuns el ranjind, “sunt curios ce ti se va intampla de data asta.” Pentru ca mie, intotdeauna cand sunt in Romania mi se intampla cate ceva. “Si eu sunt curios”, am zis, am dus mucul de tigara la buzele impietrite ale lui Creanga, sa traga si el un fum, si m-am dus. Stiam ca cladirea postei nu e greu de gasit, era cica la urmatoarea rascruce, dupa cate imi explicase Florin. Dar la urmatoarea rascruce se vedeau tot felul de cladiri, numai cladirea postei nu. Nu era nimeni pe strada, pe care sa-l intreb, cand  dintr-o data apare un batranel slab si cocarjat, sprijinindu-se intr-un baston.

-Nu va suparati, unde-i posta, va rog? il intreb. Omul se uita la mine intunecat si banuitor,am  inceput sa ma gandesc serios, ca am facut ceva foarte rau in ziua aceea.

-Acolo jos, la dreapta, imi spune intr-un tarziu.

- Unde?… S-o iau pe aici pe carare, sau mai incolo pe trepte? intreb eu, caci cararea ducea in cu totul alta parte decat treptele.

El: La dreapta!

Eu: S-o iau deci pe trepte?, intreb eu, caci atat cararea cat si treptele erau in dreapta noastra.

Omul mirat de-atata ignoranta inversunata din partea mea, se infurie rau de tot, pur si simplu nu-i vine a crede, cat sunt de natang, mai sa-mi croiasca niste bastoane peste spate, dupa cum merit. Din fericire reusesc sa-mi iau in ultimul moment talpasita si dupa cativa pasi imi explica o femeie, care tocmai si-a facut aparitia, pe unde s-o iau. Nici pe carare, nici pe trepte, desigur, ci pe un drum ascuns dupa niste tufe, la vreo 50 de metri mai incolo. Pornesc, ajung.

La posta, coada. Inaintea mea o doamna plinuta, cu o palarie albastru deschis, la vreo 70 de ani. Dupa vreo jumatate de ora de asteptare, in care imi pun serios intrebarea,  daca n-ar fi ajuns recomandata mea totusi mai repede, daca m-as fi dus cu ea pe jos la Bucuresti, doamna din fata mea ajunge in sfarsit la rand. Cumpara  timbre, plicuri, lucruri din astea, si pune si un pachetel.

-Cat am de platit? intreaba.

-47, 55 lei, spune femeia de la ghiseu.

Clienta dupa nici doua secunde: Fals!

-Cum adica fals?!

-Pentru ca 16 ori 1,6 fac 25, 6 plus 16, 85 fac 42, 45. De fapt nu mai stiu exact despre ce numere era exact vorba, dar cam asa s-au petrecut lucrurile, clienta dadea impresia evidenta, de-a fi facut calculele in cap, cu viteza fulgerului.

-Nu doamna, uitati-va aici, calculatorul arata altceva, spune femeia de la ghiseu.

-Atunci calculatorul e prost, raspunde clienta.

-Ba nu, doamna!

-Ba da, doamna!

Aveam impresia de déjà vu, parca asistam la dialogul din “Caldura mare”, transferat la posta din Iasi.

-Doamna, calculatorul nu greseste!

-Dar gresesc oamenii. Au gresit aia care l-au programat, spune doamna si cautand complicitatea celor prezenti, arunca o privire scurta, plina de subintelesuri in jur. Ii zambesc conspirativ.

-Ma duc s-o caut pe sefa, spune femeia de la ghiseu, se ridica si pleaca.

Eu intreb plin de admiratie:

-Doamna, ati fost profesoara de matematica, nu?

Ea cu un zambet abia schitat:

-Nu, dar am fost inginera de constructii. Stiu sa adun doi cu doi.

-Da, mi-am dat seama, spun eu.

Se intoarce femeia de la ghiseu cu sefa. Sefa zambind amabil ii spune politicoasa doamnei: Haideti, va rog, doamna, sa va explic! O duce la o tabela afisata pe un perete de alaturi, ii arata ca socoteala ei, a clientei, este absolut corecta, dar ca mai trebuie adaugate si taxele afisate in tabela aceea, taxe pe care calculatorul le aduna automat la suma de platit.

-Pai vedeti ca este cum spun eu? zice clienta. Si apoi textele astea sunt nerusinate, oricum. Suntem primii in lume, cand e vorba de jefuit oamenii. Vai de mamele noastre!

Apoi plateste cu un zambet stoic, iese triumfatoare, si dupa vreun minut doua, depun  scrisoarea si ies si eu. O intalnesc la cativa pasi mai incolo, ne recunoastem.

-Doamna, sunteti mare! ii spun razand. Respect! Va admir.

-Nu sunteti de aici, nu? intreaba ea.

-M-am nascut in Romania, dar traiesc de foarte multi ani in Germania.

-Se vede, spune ea. Germania. Hai sa va spun ceva: Am trait o vreme la fata mea, care locuieste in Canada, la Toronto. Am acolo doi nepotei, unul are sase ani, celalalt are zece ani. Imi zice asta de zece ani, intr-o zi: Bunico, tu cat ai pensie? 600 de lei pe luna, ii spun. El: Pai nu se poate. Pe noi ne-a invatat la scoala ca iti trebuie cel putin 800 de dolari pe luna ca sa traiesti. Deci cam asa stau lucrurile, eu sunt inexistenta pentru nepotelul meu, zice doamna si rade.

Rad si eu, chiar daca un pic stramb. Care filozof a emis teoria ca de fapt nici nu existam cu adevarat, ca totul e doar o iluzie? Ar fi avut in persoana pensionarei din Iasi un exemplu care sa-i ilustreze teza.

Va urma

  • Primul episod poate fi citit aici
  • Al doilea episod poate fi citit aici
  • Al treilea episod poate fi citit aici

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 
 
Contributors 65 07-10-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 40 Pagina incarcata in 0.193650007248 secunde