Valea Jiului sau mirabila viziune a trei dimensiuni, pe trei axe

 

Tweet

Va fi vorba și în acest text tot despre Valea Jiului, pentru că se poate vorbi mult și cu folos despre această zonă minunată, încă minieră. Inițial plănuisem să zăbovesc mai mult asupra trecutului recent, dar comentariile postate la primul meu articol pe acest subiect m-au determinat să încerc acum să zugrăvesc mai degrabă o viziune personală asupra viitorului.

Aleg să văd viitorul Văii Jiului întâi pe dimensiunea (prozaică a) dezvoltării infrastructurii rutiere naționale, apoi a dezvoltării unui învățământ universitar performant, conectat la un anumit tip de tradiție europeană și, în fine, din perspectiva tezaurizării unui tip de istorie și cultură cu specific local, așa cum numai viziunea magică a lui Ion Barbu a fost în stare să rafineze și să ne propună.

Textul de față nu va fi, așa cum s-ar putea crede, vreo pledoarie pentru o cale sau niște soluții de a ”salva Valea Jiului”. Valea Jiului, la fel ca și România, nu poate fi separată de propriu-i destin. Nu, este mai mult un exercițiu cu ”ce-ar fi dacă” și ”cum ar fi, dacă ar fi” ca în fibra comunităților zonei, dar și la nivelul guvernului, o sinergie incredibilă să facă posibilă eliberarea unor energii intens creatoare, care să transforme drama dezindustrializării într-un experiment post-industrial inedit și de succes.

Un experiment (reușit!) de care statul român, pășind în al doilea centenar, are nevoie – printre multe altele de același fel – pentru a arăta că este demn să fie privit ca pilon al refondării Casei Europene a Națiunilor, al noii Uniuni Europene. Vorbe mari? Vom vedea.

AXA PLANĂ ȘI VIZIUNEA ASUPRA UNEI DORITE GEOGRAFII RUTIERE

Pentru cei mai puțin familiarizați cu geografia (să-i zicem rutieră) am să încep să creionez viziunea mea rugându-vă, în același timp, să vă apropiați de o hartă turistică a României, ca să fie totul mai ușor de urmărit.

La acest moment, Valea Jiului este străbătută pe axa nord-sud de o șosea europeană (adică DN 66) aflată în modernizare de peste 12 ani, care face legătura între autostrada A1 și podul de la Calafat, apoi, peste Dunăre, cu Bulgaria.

Pe axa est-vest, șoseaua unește Valea Oltului, prin Voineasa și Petroșani cu vestul Văii Jiului, unde se oprește după circa 10-15 kilometri de Câmpu lui Neag, imediat la limita dintre parcurile naturale Retezat și Domogled-Valea Cernei. Acești ultimi kilometri sunt denumiți și ”Drumul lui Băsescu”, pentru că au reprezentat primul tronson dintr-o șosea de munte ce ar fi trebuit să lege Valea Jiului, pe Valea Cernei, de Herculane și pe care Traian Băsescu, în perioada când era ministru al transporturilor, a decis să o promoveze.

Întreg sistemul rutier căruia ar trebui să i se subsumeze cele două axe care străbat în cruciș Valea Jiului ar permite ca, într-n viitor nu foarte îndepărtat, turiștii să poată opta să parcurgă Carpații Meridionali pe trasee cum sunt:

(i) venind dispre Banat (Timișoara, Arad etc.), pe autostrada ce va lega Lugojul de Calafat (A6), turistul ajuns la Herculane va putea să se abată nu doar către Clisura Dunării, ci și către Valea Jiului;

(ii) odată ajuns aici, de la Cheile Buții poate urma unul din cele mai interesante trasee prin Munții Retezat, sau își poate continua drumul către pârtiile din Munții Straja, Vâlcan sau Parâng;

(iii) desigur, poate continua și, din Petroșani, poate opta să o pornească în avalul Jiului, spre sud, către Târgu Jiu și, mai departe, prin Oltenia, către Craiova sau direct spre Dunăre și Bulgaria, ori spre nord către Țara Hațegului, pe cursul Streiului, până la Deva, Hunedoara sau Orăștie, unde pe Valea Mureșului întâlnește autostrada A1;

(iv) tăind Munții Parâng, spre est, prin Cheile Jiețului, ajunge la Obârșia Lotrului unde intersectează Transalpina. De aici se poate decide să urmeze către sud spectaculosul drum alpin peste Parâng, ajungând până la 2145 de metri altitudine, către stațiunea Rânca și apoi Novaci;

(v) poate continua către est, prin stațiunea Voineasa, către Valea Oltului și viitoarea autostradă A1, ori spre nord, tot pe Transalpina, către Sebeș și, din nou, autostrada A1, ce va fi făcut o buclă pe cursuri de ape (Olt, Târnave, Mureș) de aproape 160 de kilometri.

Opțiunile sunt relativ similare, după cum veți alege să întoarceți harta și dacă vii din sud (Craiova, de pildă) sau sud-est (București, Pitești, de ce nu Constanța) și alegi să parcurgi un traseu turistic de munte, cu priveliști de creastă și de plai, cu ape repezi, chei și cascade, către vestul sau sud-vestul României. La fel dacă, venind dinspre nord (să zicem Cluj, Târgu Mureș sau Alba Iulia), alegi să treci Mureșul către sud și apoi să explorezi Meridionalii între culoarul Timiș-Cerna-Jiu și Valea Oltului.

Dacă această rețea rutieră ar exista în prezent, șansele Văii Jiului ca zonă turistică ar crește cu circa 60-80%. Mă veți întreba cum am calculat, dar răspunsul, deși exprimat în procente, este ceva mai complicat când trebuie să-l așterni pe hârtie.

Mai important este de reținut faptul că în ultimii 40-50 de ani s-au făcut destul de puține progrese în dezvoltarea acestei rețele rutiere. Planurile sale au fost puse în perioada interbelică și intens promovate de ambițiosul rege Carol al II-lea, care nu și-a dorit doar metroul pentru București, dar a și încurajat diverse investiții în regat, așa cum a fost și construcția șoselei de legătură dintre Petroșani și Târgu Jiu, precum și a ”Drumului Regelui”, pe care îl numim astăzi Transalpina.

Războiul a stopat investițiile (Transalpina a primit un rol strategic și atenția armatelor germane staționate în România), dar s-a reușit, în 1948, printr-o emulație populară pe care comuniștii au exploatat-o intens propagandistic, străpungerea Defileului Jiului, de la Livezeni (Valea Jiului) către Bumbești Jiu (Gorj). Transalpina a fost finalizată ceva mai de curând (să zicem în 2009) și a devenit rapid un traseu extrem de popular printre turiști.

Pe axa est-vest nu s-au făcut, însă, aproape niciun fel de progrese. În anii 1997-1998 guvernul Ciorbea a promovat extrem de intens soluția construcției unei șosele montane pe Valea Cernei, între Câmpu lui Neag și Herculane, pentru a oferi Văii Jiului o șansă reală să atragă turiști. Scenariul de dezvoltare era acela al unei unități conceptuale, prin care să poată fi legate zonele turistice de pe Valea Oltului, Valea Jiului, Valea Cernei și Defileul (Clisura) Dunării.

În mod evident, aceasta era (și încă este) soluția corectă, doar că, la fel cum nu s-a investit într-o șosea între Valea Jiului și Herculane, nu s-a finalizat nici A1 și nu a pornit nici investiția în A6 (Lugoj-Calafat). De asemenea, nici după 12 ani, modernizarea DN 66 pe Defileul Jiului nu a fost finalizată, chiar dacă s-au făcut ceva progrese în ultimii ani între Bumbești Jiu și Lainici.

Probleme sunt și cu DN 67C, care face legătura între Petroșani și Transalpina (Obârșia Lotrului), secțiune care a fost serios deteriorată la momentul construcției șoselei alpine de camioanele grele ale constructorilor și care nu a mai fost refăcută de administrația locală a județului Hunedoara.

Aceste detalii, care arată cât de deficientă este administrația (guvernul central și cele locale) în construcția unor politici publice coerente, sunt responsabile de atingerea a doar 30-40% din potențialul real al fluxului de turiști către sau prin Valea Jiului. Cu alte cuvinte, doar cei cu adevărat pasionați ajung în zonă, ceilalți preferând, în mod evident, alte destinații.

O altă problemă este aceea a stațiunilor turistice din Valea Jiului, a căror zestre de cazare este redusă și de slabă calitate. Serviciile, la rândul lor, sunt de slabă calitate. Nu s-au făcut investiții nici în alimentarea cu apă, canalizare, rețele de alimentare cu energie electrică, drumuri de acces etc. pe măsura standardelor pe care ar trebui să le ofere o stațiune turistică europeană.

În perioada de glorie a sindicatelor miniere, angajații din minerit aveau posibilitatea, prin contractul colectiv de muncă, să primească contravaloarea a aproape un salariu pentru finanțarea unei vacanțe în concediul de odihnă. Această prevedere contractuală, nu întâmplător menținută în contractul colectiv de muncă inclusiv în perioada în care Compania Națională a Huilei era în topul companiilor cu datorii la bugetul general consolidat al statului, a generat o rețea de profitori care și-au achiziționat sau închiriat capacități de cazare pe litoral, pentru a avea acces la respectivele resurse financiare.

Aprecierea mea este că circa 3 până la 6% (în anii de glorie a acetui tip de afacere) din cheltuiala cu munca vie din mineritul Văii Jiului (care reprezenta chiar și peste 80% din costurile totale la Compania Huilei) se drena astfel către rețelele de profitori, fără ca, în final, să beneficieze cu adevărat cineva. Nici litoralul, nici angajații și, foarte curios, până în final nici așa-zișii oameni de afaceri.

Și nu poți să nu te întrebi: dacă măcar jumătate din acele mari sume de bani erau îndreptate spre infrastructura turistică locală a Văii Jiului, cum ar fi arătat acum stațiunile montane locale? Nimeni nu știe, nimeni nu poate aprecia. Doar rezultatele, realitatea, așa cum o vedem, ne oferă perspectiva întunecată a marilor ocazii pierdute.

AXA VERTICALĂ, A EDUCĂRII TEMEINICE ȘI A CULTURII CREATOARE

După succesiunea destul de tehnică de aspecte de la subtitlul anterior, să încercăm să ne înălțăm pe o altă axă, aceea a educației și culturii, absolut perpendiculară – eu așa mi-o imaginez – pe planul geografic de prozaică expresie rutieră.

Am să încep cu învățământul universitar, ingineresc, de tradiție din Valea Jiului, în parte și pentru că actuala Universitate din Petroșani este une dintre continuatoarele fostei Școale de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură înființată în 1864 printr-un decret emis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

De fapt, în anul 1957, Institutul de Mine, continuatorul (despre care vorbeam mai sus al) instituției de învățământ superior ingineresc înființată de Cuza, a fost mutat de guvernarea comunistă în Petroșani, care a devenit, astfel, un centru universitar pe care avem toate motivele să-l numim de tradiție.

Vreau să mă opresc asupra acestui aspect, pentru că existența unui centru universitar într-o zonă ca Valea Jiului, într-un mic oraș minier, se apropie mai mult de tradiția universitară anglo-saxonă decât de cea franceză, de exemplu. În România, după știința mea, Universitatea din Petroșani este un caz mai degrabă singular printre centrele universitare de tradiție din România, care ființează în special în orașele mari. O altă excepție (ce poate fi respinsă, dar asupra căreia eu insist) ar mai putea fi centrul universitar de fizică a atomului de la Măgurele.

Să funcționezi ca universitate de tradiție într-o zonă în care urbanismul, ce se sprijină pe un minerit falimentar, se află în declin accentuat, reprezintă o provocare din toate punctele de vedere; astăzi, dar nu și în România de mâine, așa cum eu mi-o imaginez. O Românie în care ideea unui campus universitar într-un mic orășel este tot ce-și poate dori atât universitarul magistru, cât și studenții săi.

La acest moment Universitatea are trei facultăți, în primul rând cea de mine, apoi de inginerie mecanică și, în fine, de științe. Potențialul acestora este imens și depinde doar de managerii, profesorii și studenții de aici cum va fi valorificat. Care va fi domeniul sau domeniile unde Universitatea din Petroșani se poate angaja în avangarda europeană și poate oferi – așa cum o face astăzi platforma universitară și de cercetare de la Măgurele – modele de progres pentru economie și societate.

În minerit, oportunități excelente sunt în domeniul tehnologiilor care permit recuperarea energiei zăcămintelor de cărbune in situ (adică direct în subteran, prin gazeificare). Asta dacă tot adusesem în discuție modul în care acest tip de resursă energetică mai poate fi o alternativă de viitor. Apoi, mineritul și metalurgia metalelor rare și disperse, fără de care tehnologiile IT&C nu sunt posibile, sunt o altă excelentă provocare la care universitarii din Petroșani pot răspunde competent și oportun. Pentru că România dispune de astfel de resurse minerale.

Universitatea din Petroșani și-a dezvoltat în ultimele două decenii și alte ramuri didactice și de cercetare care pot să o transforme într-un centru de gândire și cunoaștere cu ample contribuții la progresul social. În primul rând, ar trebui să participe la dezvoltarea unei economii a turismului și să construiască o școală a administrării politicilor publice pentru zonele monoidustriale care se adaptează la economia viitorului.

Pentru a alimenta cu idei astfel de oportunități de educare și cercetare este nevoie de formarea unei școli de gândire, de studiul unor experimente sociale cum au fost cele care au creat comunitățile din Valea Jiului, dar și asupra efectelor dezindustrializării care generează mulțimi de marginali ce nu pot fi trecute cu vederea ci integrate într-un proiect de țară.

Petroșaniul, în speță, dar și Valea Jiului în genere, nu sunt nepregătite pentru a face pasul de la o comunitate gregară, administrată minimal pentru scopuri strict economice, către o comunitate creativă și generatoare de experiențe societale și curente de gândire progresiste.

În ultimul deceniu aceste comunități s-au schimbat, au început să-l înțeleagă pe caricaturistul Ion Barbu în eforturile sale de a-l reda memoriei colective pe scriitorul și gânditorul I.D. Sârbu, iar apoi i s-au alăturat (poate puțin timid) în efortul de a proteja istoria locală, de conservare și valorificare creativă a spațiilor cu destinație industrială din minerit.

În aceste comunități s-au găsit și numeroși voluntari care să se alăture ONG-ului Petroaqua în efortul de a transforma Peștera Bolii (5 km distanță de Petroșani, pe drumul către Hațeg) într-un spațiu nonconformist de celebrare, loc în care se produc și performează orchestre de cameră și soliști de muzică clasică și se încheie căsătorii ale unor cupluri romantice. Și asta pentru că Peștera Bolii nu este doar un fenomen carstic, ci și un spațiu de istorie (frumos povestită de petroaqua.ro).

Dar, probabil renașterea teatrului în Petroșani este evenimentul cel mai remarcabil, atât timp cât în stagiunile Teatrului I.D. Sârbu au ajuns să se joace piesele cu casa închisă. Acest ultim exemplu este corolarul care mă îndreptățește la speranță, pentru că întrunește aproape toate elementele de care au nevoie proiectele educaționale, de cercetare ori culturale pentru a reuși.

La teatrul I.D. Sârbu, sub o zodie fericită, s-au reunit o trupă de actori talentați, un manager dăruit și dedicat, dar și aportul administrației publice locale (iată, poate fi posibil), iar rezultatul a fost reîntoarcerea oamenilor către actul artistic. Probabil că în spatele aplauzelor de la finalul spectacolelor stau nu doar multă muncă, ci și greutăți infinit de multe și decepții, dar rezultatul este uluitor – un câtig la care comunitatea nu are voie să renunțe.

AXA TRADIȚIEI, AXA ISTORIEI, AXA ETOSULUI LOCAL

Sunt cel mai puțin calificat să abordez acest subiect, dar nu pot să nu alunec puțin pe această axă a sufletului, o dimensiune transcendentă ce izbucnește în lumea noastră coborând din stele, dintr-o lume în care sperăm cândva să ne întoarcem.

Valea Jiului este oarecum un loc anistoric, unde din secolul II p.Ch. și până în secolul XV, sau cu certitudine până în secolul XVIII pare să nu se fi întâplat nimic. Decât o blândă, continuă transhumanță.

Etosul local nu poate fi separat de comunitatea momârlanilor, pentru că ei sunt demiurgii locali ai transhumanței – dacă se poate spune așa. Au fost și vor continua să existe, ca mărturii ale permanenței anistorice și după ce comunitățile de barabe (sau bărabe) din Valea Jiului vor fi total remodelate, conform cu procesul de devenire istorică care le va atinge.

Evoc această comunitate pe care am observat-o cu multă curiozitate din copilărie și despre care am înțeles mult mai multe lucruri din teza de licență a fiicei mele, coordonată de reputatul sociolog, antropolog și cadru didactic universitar Vintilă Mihăilescu (sper să o conving cândva să o revadă și să încerce să o publice).

Cel mai mult mi-a plăcut legenda identitară a momârlanilor, pe care aș vrea să o redau aici, citând-o din teza fiicei mele (apud http://ciobaniijieni.blogspot.ro/), pentru că vorbește mult mai bine decât aș putea-o face eu, cu săracele mele cuvinte, despre etosul local și anistoric: „Dac-o văzut ce-o pațât cu ingerii șî cu oaminii cuminț, o pus Dumnezău la oi neşte oamini naroz şî cân sa pusă ploaia, vini Dumnezău c-o crezut că pate la fel, da i-o gasât facân la foc şî dzâcân din floieră şî la minciuni şî chiotin. Şî i-o-ntrebat: Vă place la oi? Place, or raspuns narozî. Cân i soare-i Rai, cân i ploaie-i bai. Şî s-or pus iar pe dzâs din floieră şî pe chiotit, de giuca șî Dumnezău cu iei. Noa,o dzâs Dumnezău, voi să staț ciobani la oile mele șî numiele vost să ramână jîieni.”

Ca un ”popor al lui Dumnezeu”, așa cum se autodefinesc momârlanii prin legenda lor întemeietoare, aceștia vor rămâne constanta ce scapă devenirii istorice sau landmark-ul Văii Jiului – doza permanentă de atracție pentru oamenii lumii trecătoare.

I se pot alătura vestigiile istoriei recente, pentru care răspunsul nu este neapărat lama buldozerului, ci reconvesia smart in obiective turistice. Clădirea acelor ziduri, estacade, bazine, cariere, puțuri, guri de mină etc. înseamnă sacrificii umane, idei și planuri, proiecte economice și sociale care au durat ceva mai mult decât, să zicem, Imperiul Carolingian. Nu poate fi valorificat prin negare, ci prin potențare.

Lumea nu ne aparține nouă (sau doar nouă), ea aparține mai ales generațiilor care ne vor urma și pentru care nu trebuie să retransformăm Valea Jiului într-un spațiu anistoric, pentru că această dimensiune, așa cum am arătat mai sus, deja există.

Din aceste motive sunt un susținător convins al ideilor lui Ion Barbu, cel care a creat fenomenul cunoscut acum ca ”Planeta Petrila” (vezi documentarul cu același nume, regizat de Andrei Dăscălescu). Argumentele mele sunt mai multe. Pe unele le-a înfățișat, înaintea mea și mult mai temeinic argumentat, Vintilă Mihăilescu în articolul ”Planeta Petrila și dreptul la memorie” (Dilema Veche, nr.697 din iunie-iulie 2017). Altele țin de puținele minute pe care le-am petrecut împreună cu Ion Barbu, cu o săptămână înainte de a se inaugura oficial, în Petroșani, Muzeul Instalatorului Român.

Am beneficiat de un tur ante-inaugurare, am asistat la ultimele pregătiri, am schimbat câteva cuvinte cu Ion Barbu și, mai ales, i-am privit ochii. Foarte vii, deși obosiți, oglindeau determinarea omului care își servește comunitatea. Chiar dacă comunitatea nu îl înțelege întotdeauna. Iar cu aleșii săi (primari, consilieri) trebuie să poarte adevărate lupte pentru a-i determina să participe, să-și asume proiectele de conservare a istoriei și etosului local (se miră cineva?).

În aceeași zi aveam să mă confrunt chiar eu cu această realitate, încercând să vizitez, pe lângă Casa Memorială I.D. Sârbu și Sala ”Pompadou” (clădirea pompelor) salvată de demolare după ce au demarat lucrările de închidere și ecologizare a Minei Petrila. La poarta minei, aflată la circa 30 de metri de Sala ”Pompadou”, am fost opriți (eu și soția mea) de un agent de pază.

Mi s-a spus că obiectivul nu se poate vizita, pentru că este incinta unui agent economic. Am insistat puțin, ca de la om la om, sperând să-l conving. La urma urmei erau doar 30 de metri. ”Ne uităm, facem și noi câteva fotografii și plecăm, nu deranjăm pe nimeni…”am încercat eu, rațional, să-l îmbunez. Asta i-a trezit noi suspiciuni: ”Sunteți ziariști?” Nu, nu eram. Am înțeles atunci că vremurile sunt necoapte și că e încă dificil să fii turist în Valea Jiului, dar probabil e și mai dificil să fii ziarist. Am plecat împăcați și cu o și mai mare empatie pentru eforturile lui Ion Barbu.

Sper că, după ce documentarul ”Planeta Petrila”va rula prin țară, cu succes din ce am înțeles, mai mulți turiști să își dorească să o viziteze, iar bariera din fața Sălii ”Pompadou” să cadă. Altminteri e mai greu de înțeles de ce autoritățile și managerii din minerit au acceptat proiectul lui Ion Barbu și nu au lăsat buldozerele să-și facă treaba. Și că multe alte bariere, care mai țin Valea Jiului prizonieră, vor continua să cadă, cu fiecare nouă și firavă inițiativă, cu fiecare proiect dus până la capăt.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 
 
Contributors 72 04-09-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 42 Pagina incarcata in 0.180292844772 secunde