Urme românești în Alpii Italieni – LADINIA. Nicolae Iorga: „O legătură preţioasă, între daci şi ladini (…) Ladinii, cei mai buni fraţi ai noştri»

 

Fragment dintr-una dintre cele mai interesante investigații făcute de redactorii de la Formula As, în munca lor extraordinară de identificare a urmelor românești din afara granițelor…

Formula As: Îi sună cunoscut nu­mele, dar nu-şi aminteşte. Plus că el e lingvist, nu istoric. Îşi notează meticulos totul, literă cu literă, într-o agendă. Simte că ştiu ceva. Orice s-a scris despre „la­dini” îl interesează. El e ladin, cerce­tător, toţi strămoşii lui au fost tot la­dini, din satul Canazei din vârful Al­pilor. Dacă Iorga, unul din cei mai însemnaţi istorici din România, zice despre ladini că sunt „cei mai buni fraţi”! cu românii, nu numai de limbă (căci asta ştia deja), dar şi de sânge, înfăţişare, vechime şi tradiţii… asta da, i se pare fabulos! Mărturiseşte c-a bănuit de mult, dar n-a avut cum să meargă până în România. Au fost comunismul, graniţele, lipsa de cărţi… Dar, mai ales, a fost atât de ocupat de facerea acestui Institut Ladin, pe care îl conduce de aproape 20 de ani. El e Leander Moroder. Cel care-i primeşte cu braţele deschise în Institutul lui pe cei dintâi reporteri români ce s-au interesat vreodată de „ciudăţeniile” astea atât de fascinante… înrudirea din­tre ladini şi români…

Îi traducem câteva citate din Iorga. Marele nostru istoric se încumeta, încă din 1938, să facă „o legătură, pe care o socot interesantă, dacă nu preţioasă, între noi, urmaşi ai Dacilor cu sânge traco-iliric (…) şi ladinii cari sus, în regiunile Tiro­lului şi Adigeului, represintau ace­eaşi operă de înălţare etnică şi cul­turală…” Adică tocmai ţinuturile pe unde hălăduim noi acum.

leander moroderLeander Moroder îşi trimite se­cretara să caute prin arhive. Avem tot timpul, aşteptăm. E atât de plă­cut aici, printre atâtea cărţi mari, albume magnifice cu ciobani şi tra­diţii pastorale, atât de frumos ilus­trate, iar prin ferestrele largi se văd Alpii încă împăduriţi cu brazi, fără stânci şi neatinşi de zăpezi. Mi­roase parcă a cetină, a proaspăt, şi e bine.

De trei ani visasem să ajungem iarăşi în acest loc. Între oamenii din acest popor mic, risipit pe câteva văi din Alpii Dolomitici, despre care făcusem o „obsesie” în a crede că ar fi cumva înrudiţi cu noi, fiindcă îi mai văzu­sem, le ştiam chipurile, satele, casele şi apucă­turile încăpăţânate de păstori care nu vor să-şi lase limba şi obiceiurile, cu totul altele, mult mai vechi, decât în restul Italiei. N-au mai rămas nici 30.000, aciuaţi prin câteva aşezări înşirate pe cinci văi înguste din creierul munţilor. Noi suntem pe Val Badia. „Bădia”, cum o numeam adesea, zâmbind…. Iar în această „Casă Ladină” sunt sute şi sute de cărţi despre istoria şi viaţa acestor „buni fraţi” ai noştri, incredibil de multe pentru nişte oameni atât de puţini. Ladinii încă luptă. Pentru autonomia lor culturală. Pentru păstrarea oficială a limbii. Pentru istoria şi tradiţia lor. „Bădia”, prof. dr. Leander Moroder, e unul dintre ei.

Momârlanii din Alpi

„Marmolada!” zice, şi-mi arată-n cer, chiar deasu­pra casei sale, muntele sfânt al ladinilor. Într-acolo urcă ei cu crucea. Alpi aspri, mult mai înalţi, numai gheţari şi stâncă. Muntele despre care citisem c-ar avea un nume ce-a răzbătut până aici tocmai din România, c-ar avea mari legături cu numele de „momârlan” de la noi. „Bocşerii care lucrau la pădure, pe Valea Galbenei şi Valea Popii, erau italieni ladini, care au observat asemănarea izbitoare în port, obiceiuri şi limbă a jienilor cu oierii din Alpii Dolomiţi de la ei, mai ales cu păstorii ce purtau numele de «marmolani», de la cel mai înalt vârf muntos de la ei, «Marmolada»”, scrie un cărturar de la noi, Petru Blaj. Chiar şi austriecii veniţi în Valea Jiului îi numeau „marmolanen”, deoarece ei cunoşteau foarte bine Tirolul din zona Marmoladei (fraţii Klein şi Seppel Rotschriff, baroni austrieci din regiunea Petroşaniului, recunosc în documente aceste asemănări, între oamenii de lângă Marmolada şi cei din Parâng-Godeanu). Marmolada, muntele de care ladinii de azi se mândresc că ar fi „cel mai frumos mun­­te din lume”. Regele munţilor. Şi poate chiar este.

Reţi, iliri, vlahi…

Canazei, Ortizei, Las­tei, Fântânaci, Ciam­pe­del, Vadra, Pecol, Pes­cul, Pianaz, Andraz, Brus­tolade, Valaccia…

 Toate sunt nume stranii, nume barbare cu „z”-uri multe, total altfel decât „regulamentarele” nume italiene, atât de corect latine, de mai la sud. Doar privind harta, te minunezi. Ce ne-ar putea uni cu aceşti oameni? Oare doar latinitatea? Iorga zice că ar mai fi şi altceva decât această „ro­ma­nitate nenorocită”, în care i-a ţinut clerul italian pe la­dini, pentru salvarea catoli­cismului. Că „dacă îi urmă­reşte cineva pe aceşti oa­meni în trecut şi dacă îşi dă osteneala de a pătrunde la dânşii, în acele minunate văi, aşa de sus aşezate, aco­perite de păduri de fag… lucrurile se presintă altfel”. Reţii… Cine au fost aceşti reţi, străvechii locului, cu care toată lumea de pe-aici se mândreşte că s-ar trage din ei şi nu din romani? Prin ei, zice Iorga că ne-am pu­tea uni rădăcinile, un neam străvechi şi întins, „o sin­gură unitate, care pornia de la Oceanul Atlantic şi mer­gea până la Marea Nea­gră”, peste care au căzut apoi valurile unei mări de latinitate, germanitate şi slavi… Deci, mai vechi ca latinii! Traco-ilirii ajunşi în zona Alpilor, cu mult înaintea romanilor… As­tăzi, ladinii sunt cei mai puţini.

ladini 3
ladini 2

La fel ca şi fraţii lor din „stânga” şi „dreap­ta” muntelui, romanşii şi friulanii, celelalte două populaţii retoromane care trăiesc în Alpi şi pe care le-am vizitat în urmă cu ani. O insulă-n munţi, la graniţa dintre Austria şi Italia, două mari puteri care vor să îi asimileze. Şi tocmai din pricina asta, mult mai bătăioşi, mai încăpăţânaţi să nu piară. (Doamne fereşte să le spui că sunt italieni sau austrieci!)

„Pe noi, nici Mussolini nu ne-a putut italieniza, darămite Imperiul Roman”, zâmbeşte sculptorul Adolf Kostner, amintind de anul 1927, când fascismul a schim­bat cu forţa toate numele neitalieneşti ale ţării. Adolf e prieten bun cu profesorul Moroder. Fost vecin, ladin de neam, dar nu-şi mai ştie numele vechi. Au stat prea mult sub habsburgi, înainte iarăşi sub italieni, iar mai înainte, iarăşi sub nemţi. Recunoaşte că ar putea fi „Costea”, de la „Coastă”, „Costişă”, loc abrupt. Multe nume au fost schimbate. De pildă, italienii îi numeau odinioară – Welsh (valahi) pe ladini, în vremea în care stăteau sub stăpânire nemţească. „Welşii din nord, ladinii. Aşa ni se zicea”, spune sculptorul Adolf, un om timid, slab, colţuros la chip, ca o cioplitură în piatră, un gnom al acestor munţi stâncoşi, căci numai cu piatra şi lemnul a avut de-a face de când s-a născut. A cioplit piatră. A cioplit lemn. La fel ca bunicii buni­cilor lui. O ţară din piatră şi lemn, numită Ladinia, o patrie înaltă, mică, cocoţată pe munţi, patria unor oameni vechi şi liberi… Nici nu se putea un steag mai repre­zen­tativ pentru ea, decât cel pentru care s-au luptat ladinii atât de mult, dar fără ca cineva să-l încuviin­ţeze oficial: orizontal – verdele pajiştilor şi pădurilor, deasupra – albul zăpezilor de pe Dolomiţi, şi cerul… Verde, alb, albastru. Aşa e toată Ladinia, din­tr-un capăt în altul al ei, şi toţi ladinii păstrează în case, cu mândrie, acest drapel al unei patrii veş­nic însingurate, fără drep­­turi şi recunoaştere din partea „granzilor” Eu­ropei. Dar, toto­dată, veşnic liberă şi cu iden­titatea păs­trată.

Bogdan Lupescu

Citește mai mult: Formula As


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

loading...

 
 
CunoasteLumea 128 07-08-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 23 Pagina incarcata in 0.20431804657 secunde