Pamantul si fortele sale tainice

 
Omul de cand a constientizat spatiul sau de existenta, a acordat pamantului un rol extrem de important. Si astazi noi percepem concret pamantul (ca si omul din paleolitic) ca o platforma solida si imobila, care este suportul nostru si al tuturor fiintelor si obiectelor terestre. Reprezentarea pamantului ca o uriasa sfera miscatoare ne este posibila, dar numai ca rezultat al unor reflexii, pe marginea afirmatiilor bazate, printre altele, pe circularitatea liniei orizontului si miscarea aparenta a astrelor. Stiintele pozitive au putut intr-adevar sa precizeze ca pamantul este un obiect ceresc de tipul planetelor, de forma aproximativ sferica, ce se invarteste ca un titirez in jurul axului sau si parcurge (in cursul a 365 de rotatii ale sale) un itinerar in forma de elipsa (cu axa mare de cea. 300 milioane km) care are soarele in unul din focarele sale si cu care (impreuna cu restul planetelor) se deplaseaza vertiginos (cu 620 km pe secunda) pe o orbita intragalactica (pe care o strabate cu o peridiocitate de 30 milioane ani). In momentul de fata pamantul se deplaseaza in directia constelatiilor Hidrei si Centaurului. Galaxia se antreneaza si ea intr-o complicata miscare de rotatie, in jurul centrului sau, combinata cu o deplasare continua prin uriasele intinderi ale Universului. Aceleasi stiinte pozitive ne-au invatat ca pamantul este o sfera, usor turtita la poli (din cauza fortei centrifuge provocata de rotatia sa), care are un diametru mediu de cca. 13000 km (deci cu o lungime a unui cerc median, sau a ecuatorului de cca. 4000 km). Desi sfericitatea pamantului a fost sustinuta inca din antichitate (mai ales de Ptolemeu), scolastica a negat-o cu indarjire. Chiar in epoca lui Columb si a lui Magelan, Curia romana condamna existenta antipozilor. O eronata interpretare a geometriei sacre, se opunea ideii ca oamenii, ia antipozi, pot avea directia "in sus" inversa. Ori, aceasta directie concreta "in sus" era confundata cu localizarea cerurilor (in sens de lume spirituala) care, evident, este metaforica. Dar vremurile au trecut ... Ulterior s-a putut afla nu numai forma pamantului, dar si greutatea sa si faptul ca interiorul sau este plin si cald, caldura sporind intr-un gradient liniar pana la centrul sau, unde ajunge la cca. 28000 grade Celsius. De asemenea presiunea la care sunt comprimate structurile terestre urca si ea, spre miezul planetei, unde ajunge la valori de ordinul 1,5-3 milioane de atmosfere. Sfera noastra pamanteasca nu are un interior stabil, fix, ci este sediul unor procese fizice si chimice care implica un continuu tumult energetic. E drept ca samburele pamantului (nucleul intern) este un nucleu gigantic, extrem de dens, metalizat si fierbinte si cu o raza de 1270 km. In jurul acestuia s-a crezut ca se afla straturi sferice, concentrice, mai putin dense si mai putin fierbinti. Modelul acesta al stratificarii interne a continutului pamantului, se bazeaza pe discontinuitatile observate (in cursul explorarilor cu unde) la adancimi de 50 km, 2900 km si 5100 km (discontinuitatea Gutenberg). In felul acesta s-au separat nucleul intern (deja amintit), nucleul propriu-zis pana la discontinuitatea Gutenberg si mantaua pana la adancimea de 50 km (discontinuitatea Mohorovici). Se pare ca stratificarea respectiva nu este chiar riguroasa (Ramsey) si ca nu ar fi vorba de existenta unor sfere concentrice complet definite. Foarte aproape de suprafata (relativ fata de marimea razei terestre) se afla o patura fluida ce inconjoara toate straturile subiacente, ca un ocean de magma. Pe acest ocean plutesc niste structuri solide, gigantice, asa numitele placi tectonice, care se misca (e drept, extrem de lent), unele in raport cu altele. Cand se indeparteaza ele antreneaza partea din litosfera, care se sprijina pe ele si determina acea milenara deplasare sau deriva a continentelor. Cand se apropie si se ating, se produc niste acumulari de energie care provoaca incretirea litosferei (si deci formarea muntilor sau abisurilor) sau zguduirile pe care le percepe sub forma cutremurelor (singura miscare terestra pe care o putem detecta senzorial, ca atare). De circa 4,5 - 5 miliarde de ani pamantul este sediul unor continue activitati interne ale carei semne sunt, in afara de cutremure, eruptiile vulcanice, activitati care explica si fenomenele de metamorfism, curentii de convexiune, s.a. Unul din rezultatele acestei dinamici intraterestre este formarea rocilor de tot felul si toate transformarile pe care le-au suportat, le suporta si le vor suporta inca multe miliarde de ani de aici inainte. La suprafata sferei terestre solide, fiind reunite o serie de conditii exceptionale, s-a organizat in insiruirea ultimelor milioane de ani, materia vie a carei ansamblu formeaza biosfera. Limitele planetei noastre nu sunt reprezentate de limitele componentelor sale solide. Pe vaste intinderi gasim hidrosfera (patura lichida a apelor, mari si oceane), iar deasupra tuturor patura gazoasa a atmosferei de cea. 1000 km, in care specialistii au descris troposfera (pana la 40 km) separata prin tropopauza de stratosfera, care se intinde pana la 40 km unde se afla stratopauza (la nivelul careia se gaseste concentratia maxima a vestitei paturi de ozon, fara de care nu am exista). Urmeaza mesosfera pana la cca. 90 km care e separata prin mesopauza de termosfera care ajunge pana la 1000 km de scoarta pamantului. Pe toata intinderea pamantului exista un gradient de rarefiere a gazelor ce o compun, gaze care intre 60 si 600 km sunt ionizate (formand ionosfera). In ionosfera exista un vast camp electric format din straturi concentrice sau paturi de gaze ionizate cu concentratii electronice variabile. Variatiile depind de cicul diurn, ciclul anual si ciclul activitatii solare. Noaptea predomina straturile E si F; ziua patura F se scindeaza in doua paturi distincte (F1 si F2) si uneori apare si patura D. Printre altele ionosfera influenteaza transmisiunile radiofonice. Pe masura ce ne departam de scoarta, temperatura scade progresiv cu 6,5 grade Kelvin pe km pana la mesopauza pentru ca apoi sa urce la cea 500 grade Celsius (care exprima temperatura kinetica a particulelor) (A.N. Nica). Nu trebuie sa uitam ca termosfera este patura aurorelor boreale. Dincolo de atmosfera (dincolo de 1000 km) se afla exosfera care constituie zona marginala a planetei noastre. Nelinistea continua din interiorul pamantului, miscarile de ansamblu ale nucleului si miscarile regionale creaza curenti electrici telurici. Acestia, la randul lor genereaza in jurul pamantului un puternic camp magnetic (care orienteaza acul busolei) si al carui aspect matematic a fost descris de Gauss. Acest camp este foarte asemanator cu cel al unei sfere obisnuite magnetizate. Axul sau insa nu trece prin centrul pamantului si polii sai nu coincid cu polii geografici (ai axei de rotatie) ai planetei. Polul Nord se afla la 74 grade latitudine nord si 259 grade longitudine est, iar Polul Sud la 68 grade latitudine sud si 144 grade longitudine est). Intensitatea acestui camp este descrisa in termeni de "elemente magnetice". Acest camp nu este stabil si sufera o lenta (seculara) variatie. Peste acest camp magnetic se suprapun manifestari magnetice secundare provocate de unii curenti tehnici ce iau nastere in ionosfera si de influenta eruptiilor solare. Aurorele boreale nu sunt decat evidentieri ale liniilor de forta ale campului magnetic terestru, provocate de unele radiatii corpusculare emise de soare in anumite conditii. Tot emisiunile solare sunt la baza acestor dezordini acute, denumite plastic: furtuni magnetice care rascolesc campul magnetic terestru. Extinderea campului magnetic in altitudine este foarte mica la ecuator. Ea creste pe masura ce ne apropiem de poli. Prezenta (extensia) pamantului in spatiu se face departe de scoarta terestra si prin inelele sau centurile descoperite in 1958 de J.van Allen. Aceste inele sau centuri sunt dezvoltate circumecuatorial si inexistente la poli. Primul inel este dezvoltat in special la nivelul unei distante de cea 3000km de suprafata pamantului, in timp ce al doilea inel isi are maximul de prezenta la o inaltime de 15.000 - 20.000 km. Acest inel ajunge pana la o inaltime egala cu circa 6 raze ale pamantului (aproximativ 38.000 km). Prima centura este formata din neutroni, protoni si electroni. A doua centura cuprinde, mai ales, particule provenite din soare (in special atomi de heliu) aduse de vanturile solare. Structurarea acestor centuri este determinata de campurile magnetice. E vorba de particule provenind predominent din radiatiile cosmice captate (trapped) de campul magnetic terestru. "Materia" lor este asadar extraterestra. Ele formeaza in fond limitele materiale ale planetei noastre. La nivelul acestor inele materia terestra vine in contact cu materia siderala, reprezentata de acel praf meteoric, care patrunde in atmosfera si cu care pamantul este permanent bombardat. Nu este vorba numai de meteorii vizibili (stele cazatoare), nici de meteoritii ce cad pe pamant, ci de acele particule minuscule de meteoroizi, cu un diametru mediu de 20 microni. Ele se distribuie de la soare si cele mai multe depasesc cu mult distanta soare-pamant, indreptandu-se spre periferia sistemului solar. "Agitatia" intraterestra este si izvorul altor fenomene energetice care "iradiaza" din adancurile Terrei. Se cunoaste caldura, se cunosc curentii telurici electrici si se cunosc si unele emisiuni sonore (fenomenele geofonice). Cel mai important impact il are pamantul prin forta de atractie pe care o exercita masa sa, forta care sta la baza campului gravitational terestru ce determina aderarea corpurilor terestre (si a noastra), la scoarta pamantului, caderea corpurilor si fenomenele de mecanica cereasca, ce conditioneaza cinematica planetei noastre si influenta ei asupra celorlalte componente ale sistemului solar (in special a lunii) si evident asupra rachetelor si satelitilor. Campul gravitational terestru variaza cu relieful, cu latitudinea (e mai puternic la poli decat la ecuator) si cu altitudinea (un principiu conform legii lui Newton). Forta de atractie a pamantului asupra diferitelor obiecte terestre rezulta din diferenta dintre atractia centripeta, determinata de masa planetei si forta centrifuga creata de rotatia ei. Inca din antichitate se cunosc oameni dotati si educati special care pot detecta (in general cu o bagheta speciala, numita uneori "virgula lui Mercur") niste semnale ce provin din pamant, semnale care indica prezenta unor zacaminte minerale, unor ape freatice s.a.m.d. (Din cauza acestei baghete, radiestezistii au mai fost numiti "bacillogiri"). Existenta si posibilitatea de utilizare a acestor semnale nu este acceptata de stiintele conventionale, care le resping. Ele sunt privite ca niste fanteziste pseudoperceptii, a unui fenomen ce nu poate fi obiectivat si masurat cu metodele fizice si ca atare, inexistent. Cu toate acestea, in istoria culturii si a stiintelor neconventionale, se mentioneaza aceasta disciplina denumita de unii radiestezie, de altii rabdomantie si de anglo-saxoni dowsing. Radiestezia s-a dezvoltat, pana la urma, ca o disciplina cu un caracter marginal fata de stiinta clasica si cu un oarecare parfum de mister. Trebuie pomenit ca unii autori (Rocard) au considerat ca semnalele provenite din pamant sunt de natura electromagnetica, sau magnetica. Unii teoreticieni ai radiasteziei sustin in general ca la baza ei ar fi o energie speciala inca neidentificata de stiintele exacte. Operatorul detecteaza aceasta energie emanata de la anumite structuri intraterestre, dar totodata emite si el ca un radar aceasta energie pe care apoi, dupa reflectarea ei in componentele telurice o recepteaza; ceea ce e important, e ca aceste emanatii energetice sunt structurate in asa fel incat sunt purtatoare de informatii. De aceea multi vorbesc despre o infoenergie. Evident ca operarea in aceasta infoenergetica presupune fie niste receptori (senzori) speciali (care inca nu au fost descoperiti), fie ca este vorba de o perceptie extrasenzotriala (de natura nedefinita). Sunt experiente ca cele ale lui Kaufmann (1970) care par a demonstra ca aceasta energie este neasteptat de puternica. Primii autori care au publicat lucrari mai complete de radiestezie au fost Le Rover ("Traite du baton universel", 1674) si Matthias Willerius ("De vera virgula Mercurialis relatione", 1762), iar primul "caz", devenit subiectul unei anchete celebre urmata de o condamnare la moarte a fost un cocosat din Dauphine, numit J.Aymar(1692). Cu toate acestea prin 1701 un abate, le Lorrain din Villemont, scrie o carte cu un titlu care subliniaza esenta gandirii sale "La physique occulte ou Traite de la baguette divinatoire". In ea el face aluzie la interventia "unui efect energetic care vine din persoana" un fel de bioenergie, am zice astazi. Multi din cei care s-au ocupat de radiestezie, au renuntat la conceptul de energie terestra, si l-au inlocuit cu o bioenergie umana folosita ca un fel de radar, plasand astfel dowsing-ul in campul parapsihologici, alaturi de psihokinezie si de clarviziune. Sunt explicatii insa, ce considera detectarea apelor, minereurilor, etc, drept o operatie magica, in care intervin forte supranaturale (spirite elementare si elementale). In aceasta acceptiune radiestezia se apropie de vrajitorie si uneori de taumaturgie (caci este folosita si la detectarea bolilor). Interesant este ca unii specialisti folosesc in loc de bagheta, pendulul. Oricum, prezenta fenomenului radiestezie ne arata ca imaginea omului despre pamant, a fost mai complexa decat aceea a unei simple platforme. Traditii universale sustin ca pamantul nu emite numai semnale, ci si forte supranaturale vitalizante. Pamantul este asadar o kratofanie. Este un aspect esential in istoria spirituala a omenirii. Mitul lui Anteu - care-si pierdea forta cand era ridicat de Hercules si detasat de pamant - ilustreaza pe deplin aceasta convingere, care sta la baza multor ritualuri religioase, dintre care unele s-au pastrat in folclorul popoarelor (inclusiv la romani). Astfel de ritualuri sau obiceiuri, impun ca prima impreunare a mirilor sa se faca pe pamant si ca mamele sa nasca tot pe pamant ("numi positio"). In felul acesta fatul si apoi noul nascut se impreuneaza cu fortele telurice. In multe parti ale lumii copilul, dupa ce s-a nascut este preluat de tata, care il spala (rit de purificare) si apoi il culca pe pamant, pentru ca sa primeasca de la acesta putere. De asemenea sunt regiuni in care copii sunt pusi sa doarma in santuri sapate in pamant - asa numitele leagane chtonice. In multe tari nordice persista obiceiul barbar de a se tari copiii pe pamant trei vineri succesive, pentru a le conferi tarie (acest obicei a fost suprimat in Anglia, de mult, prin acele vestite "Canones Edgari"). Puterea emanata de pamant, mai este folosita in caz de boala. Uneori bolnavii sunt culcati pe pamant ca sa capete puterea de a se vindeca; alte ori muribunzii sunt asezati pe pamant, ca sa primeasca taria de a muri usor si cu curaj. Exista o traditie care afirma ca puterile din interiorul pamantului, acele energii paranormale sau forte supranaturale prin care Terra influenteaza evenimentele ce au loc la suprafata ei, se manifesta dominant pe niste linii de forta trasate pe sol. Este vorba de acele poteci sau sleauri mistice (leys) care leaga intre ele puncte sacre unde se afla menhire, dolmeni, pesteri sacre, temple sau biserici. in lungul acestor itinerarii sacre, surprinzator de rectilinii, s-a mentionat ca exista manifestarile ciudate ale unei "energii" telurice, ca si cand ele ar fi niste canale de scurgere ale unei geoenergii fizice sau transfizice. Reactualizarea ideii de poteci sacre sau drumurile spiritelor se datoreste, in special lui A.Watkins ("The Old Straight Track", 1925). Exista o adevarata geografie
 
 
Internet 1646 14-07-2015 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 19 Pagina incarcata in 0.187100172043 secunde