O ipoteză fascinantă: Încălzirea globală antropogenă a început cu 7.000 ani în urmă, stopând o nouă glaciație! Se va schimba paradigma climatică actuală?

 

Tweet

Un nou adevăr științific nu triumfă prin convingerea opozanților,

făcându-i să vadă lumina, ci mai degrabă pentru că

opozanții mor în cele din urmă și

apare o nouă generație care este familiară cu noul adevăr.

Max Planck, 1963

(trad. pers.)

Istoria Pământului este una dominată de ciclurile glaciație-interglaciație. Numai în ultimele 2,75 milioane de ani, măsurătorile pe carote de gheață și sedimente oceanice au dus la identificarea a peste 50 episoade majore de încălzire globală, urmate de răcire globală (Figura 1).

Inițierea acestor cicluri este cauzată de schimbări subtile în parametrii cosmici ai Pământului în timpul rotirii sale în jurul Soarelui. Descrise pentru prima dată de geofizicianul sârb Milutin Milankovitch, ciclurile care-i poartă numele includ variațiile excentricității elipsei de revoluție (cu o perioadă T = 100.000 ani), ale unghiului de înclinare a axei de rotație (T = 41.000 ani)  și ale precesiei echinoxurilor (T = 22.000 ani). Ciclurile Milankovitch variază cantitatea de radiație solară ajunsă la fiecare latitudine în fiecare anotimp și pot fi calculate cu precizie astronomică.

În faza a doua, mărimea calotelor glaciare din emisfera nordică intră sub controlul a două gaze cu efect de seră din atmosferă: dioxidul de carbon (CO2) și metanul (CH4). Când energia solară este în creștere, inițiind topirea ghețarilor, concentrațiile gazelor cu efect de seră cresc și contribuie, prin căldura sechestrată în atmosferă, la topirea accelerată a calotelor glaciare (feedback pozitiv). Când energia solară scade ca intensitate, scad și concentrațiile gazelor cu efect de seră, iar temperaturile mai mici permit acumulări mai mari de gheață.

Raportul dintre încălzirea atmosferei și creșterea concentrațiilor de CO2 este de tipul oul sau găina? Cine pe cine cauzează? Datele existente, descriind ultimii ~240.000 ani de istoria climatică, indică fără dubiu că emisiile de CO2 urmează creșterii temperaturilor după o perioadă de 800 ± 200 ani. Este un mister ne-elucidat faptul că, începând cu Al Gore și al său An Inconvenient Truth, raportul ou-găină s-a schimbat cu 180°: acum se spune într-o anumită parte a mass-mediei că dioxidul de carbon a început să crească după 1850, cauzând apoi creșterea temperaturii medii globale cu 0.85°C.

Actuala interglaciație a început foarte asemănător cu altele imediat anterioare (opt la număr, extinse pe perioada ultimilor 740.000 ani)[1]. Cele mai mari calote, care se dezvoltaseră cu 20.000 ani în urmă, au început să se topească acum 17.000 ani pe măsură ce intensitatea insolației creștea în emisfera nordică la latitudini mari. Urmând creșterea temperaturilor, după 800 ani, concentrațiile gazelor cu efect de seră au început și ele să crească. Cu circa 10.000 ani în urmă, maximul insolației fusese atins și majoritatea calotelor glaciare se topise.

Înainte ca ultima calotă glaciară din emisfera nordică să fi dispărut complet, forțele cosmice, care inițiaseră ciclul de încălzire globală, și-au inversat sensul, împingând sistemul climatic în faza de răcire globală. În consecință, concentrațiile celor două gaze cu efect de seră au început să scadă (Figurile 2 și 3). Pattern-ul ultimelor opt interglaciațiilor părea a fi urmat ca la carte.

Figura 1. Oscilațiile anterioare ale mărimii calotelor glaciare din emisfera nordică sunt controlate de ciclurile Milankovitch (excentricitatea elipsei de revoluție, T = 100.000 ani; înclinarea axei de rotație, T = 41.ooo ani; precesia echinoxurilor, T = 23.000 ani). Linia albă diagonală indică un trend către o climă cu mai multă gheață și temperaturi mai scăzute în viitorul planetei noastre. (Adaptare după Maureen E. Raymo, 1994, The Initiation of Northern Hemisphere Glaciation, Annual Reviews of Earth and Planetary Sciences, vol. 22, pp. 353 – 383)

Dar ceva deosebit a apărut în trendurile celor două gaze:  Concentrația de CO2 și-a inversat direcția și a început să crească anomal cu circa 7.000 ani în urmă (Figura 2). Aceeași situație a apărut și cu concentrația de CH4, care și-a inversat trendul descrescător acum circa 5.000 ani (Figura 3).

Este dificil de explicat aceste inversări neașteptate doar prin efecte naturale active în sistemul climatic. În fond, dacă trendurile naturale, evidențiate în toate interglaciațiile anterioare studiate, au fost descrescătoare, cum ar putea fi naturale creșterile apărute în ultimele câteva mii de ani?

Răspunsul la această dilemă – sub forma ipotezei încălzirii antropogenice timpurii – a fost propus de profesorul William F. Ruddiman, inițial în 2003, și actualizat în ultima sa carte din 2014, Earth Transformed, pe care am folosit-o ca principală referință pentru acest articol.

Creșterile concentrațiilor celor două gaze cu efect de seră din ultimii 7.000, respectiv 5.000 de ani, sunt în direcția opusă descreșterilor măsurate pentru perioadele similare din timpul ultimelor interglaciații. Ipoteza lui Ruddiman indică drept posibilă cauză a acestui mister practicile și activitățile agricole timpurii. Pare incredibil? Să analizăm puțin dovezile aduse de el.

Variații neașteptate ale concentrației de CO2 în ultimii 7.000 ani

Mica scădere a concentrației de CO2 din perioada 11.000 – 7.000 ani (Figura 2) poate fi atribuită cel puțin parțial ultimelor stagii de topire a calotelor glaciare din emisfera nordică.

Dar creșterea de 22 ppm, începută cu 7.000 ani în urmă este un mister. Pentru că trebuie să explicăm un transfer masiv de carbon către atmosferă. Pentru fiecare 1 ppm de creștere a concentrației de CO2 atmosferic este necesară emiterea a circa 2,13 miliarde tone de CO2. Iar o creștere cu 22 ppm a CO2 în ultimii 7.000 ani necesită un adaos de aproape 47 miliarde tone de CO2 (22 ppm x 2,13 tone/ppm).

Figura 2. Variațiile concentrațiilor de CO2 atmosferic în ultimii 15.000 ani, incluzând ultimele patru interglaciații. Începând acum 7.000 ani în actuala interglaciație, concentrația de CO2 atmosferic a crescut. În toate celelalte interglaciații studiate, concentrațiile CO2 au scăzut.

(Adaptare după EPICA Community Members, 2004, Eight Glacial Cycles from an Antarctica Ice Core, Nature, vol. 429, pp. 623 – 628)

Studiile climatologice nu au indicat topiri suplimentare ale ghețarilor, calotele din Groenlanda și Antarctica rămânând relativ stabile ca mărime. De asemenea, nu au fost evidențiate schimbări majore în temperaturile globale: regiunile situate dincolo de cercul polar de nord au înregistrat ușoare scăderi ale temperaturii, dar în restul zonelor, aflate la latitudini medii și tropicale, temperaturile nu au variat mult. Și atunci, cum de s-a ajuns la o situație atipică: o emisie masivă de CO2 într-o perioadă de climat interglaciar stabil?

Variații neașteptate ale concentrației de CH4 în ultimii 5.000 ani

Măsurătorile concentrațiilor de CH4 din ultimii 15.000 ani (Figura 3) indică o creștere rapidă, întreruptă de o scădere semnificativă în timpul unei mini-glaciații numite Younger Dryas (cca 12.000 ani în urmă). A urmat o creștere bruscă acum 11.000 ani, după care, în perioada 10.000 – 5.000 ani BP, concentrațiile metanului au scăzut constant. Începând cu 5.000 ani în urmă și continuând până în prezent, concentrațiile metanului au crescut.

Figura 3. Variațiile concentrațiilor de CH4 atmosferic în ultimii 15.000 ani, incluzând ultimele patru interglaciații. Începând acum 5.000 ani, concentrația de CH4 atmosferic a crescut. În toate celelalte interglaciații studiate, concentrațiile CH4 au scăzut.

(Adaptare după EPICA Community Members, 2004, Eight Glacial Cycles from an Antarctica Ice Core, Nature, vol. 429, pp. 623 – 628)

O cauză naturală care explică trendul general al concentrației de CH4 (cu excepția episodului Younger Dryas) este variația forței musonilor de vară din emisfera nordică. Când musonii sunt intenși, precipitațiile crescute umplu cu apă zonele umede, care apoi emit metan.

Aceleași cicluri Milankovitch, responsabile de topirea ghețarilor, controlează și intensitatea musonilor. Creșterea nivelurilor de insolație în perioada 15.000 – 10.000 BP (before present) a cauzat intensificarea musonilor care au inundat zonele umede, producătoare de metan.

După ce s-a atins un vârf al concentrațiilor de metan acum 10.000 ani, insolația de vară a început să scadă (conform teoriei Milankovitch), musonii au slăbit ca intensitate, iar emisiile de metan au scăzut și ele până acum 5.000 ani (Figura 3). Dar după aceea, s-a întâmplat ceva neașteptat. În loc ca concentrațiile de CH4 să-și continue trendul descendent, vizibil în toate interglaciațiile anterioare, a avut loc o creștere continuă până azi. Care a fost cauza?

Oamenii de știință au încercat o explicație naturală: metanul emis de zona boreală arctică. Terenurile umede din această zonă se găsesc la o latitudine prea mare pentru a fi afectate de ploile tropicale-subtropicale produse de musoni. Dar multe areale sunt pline cu apa topită din ghețari, iar verile arctice, deși scurte, oferă suficientă căldură pentru dezvoltarea unei vegetații care, putrezind, va emite metan. Aceste terenuri umede au continuat să se extindă în ultimii 5.000 ani, în special în Canada, în jurul lui Hudson Bay. Ar fi posibil ca metanul emis acolo să fie responsabil pentru creșterea concentrațiilor de CH4?

Răspunsul este nu. Comparațiile dintre concentrațiile de metan măsurate în carotele de gheață extrase în Groenlanda și Antarctica demonstrează că emisiile din terenurile boreale din Siberia și Canada au scăzut în ultimii 5.000 ani. Deci, zona arctică nu a fost sursa creșterii concentrațiilor de CH4 din ultimele cinci milenii.

Agricultura timpurie: Un posibil răspuns pentru misterele CO2 și CH4?

Revoluția agricolă neolitică, reprezentată prin  domesticirea plantelor și animalelor, a început în zona Semilunii Fertile (Mesopotamia și Levantul) cu circa 12.000 ani în urmă, după topirea completă a ultimilor ghețari. Dacă la începuturi oamenii erau nomazi – vânători, culegători și pescari, cu aprox. 8.000 în urmă ei au devenit deja dependenți de agricultură pentru producerea majorității alimentelor.

Varietatea largă de animale și plante domesticite a oferit un surplus de hrană pentru anii când recoltele erau proaste, dar a constrâns oamenii la o singură locație de-a lungul anului ca să aibă grijă de recolte și să-și păzească animalele și rezervele alimentare. Centrate în jurul unor surse stabile de apă, precum fluviile Nil, Tigru și Eufrat, micile așezări umane s-au transformat treptat în cătune și sate, embrionul societăților umane de azi.

Datările cu carbon radioactiv (C14) au indicat că răspândirea agriculturii din Semiluna Fertilă a avut loc cu circa 9.000, la început în zona balcanică (Grecia și Bulgaria), apoi în restul Europei, de-a lungul nordului Mediteranei, în insulele grecești, Cipru, Italia și Spania. O altă direcție de răspândire a agriculturii a inclus Germania, Bazinul Parisului, Marea Britanie și Irlanda.

În toate zonele menționate, dezvoltarea practicilor agricole a însemnat tăierea pădurilor și incendierea ierubrilor+tufișurilor pentru mai multe motive: o nevoie constantă de a crea noi suprafețe agricole și pășuni, accesul la solul de pădure, care este printre cele mai productive, folosirea lemnului pentru construcții și ca combustibil etc. Când solurile începeau să-și piardă fertilitatea, oamenii defrișau noi porțiuni de pădure.

Pentru că densitatea populației în Europa acelor vremi era încă scăzută, mulți fermieri aveau foarte puțini vecini (sau chiar niciunul), exceptând membrii apropiați de familie sau de clan. Astfel că limitarea suprafețelor folosite și a pădurilor defrișate probabil nu avea sens.

De la o populație care posibil era mult sub un milion cu 7.500 ani în urmă, Europa a crescut la 30 milioane la începutul erei moderne, acum 2.000 de ani. În decursul aceluiași interval, au crescut și concentrațiile de CO2 (Figura 2). O parte a acestor creșteri este datorată tăierilor și incendierilor pădurilor europene virgine. În mod similar, animalele domesticite în Semiluna Fertilă și pătrunse în Europa (capre, oi, porci, vaci) au proliferat continuu și, începând cu 5.000 ani în urmă, au contribuit la creșterea concentrațiilor de CH4 (Figura 3).

Scenarii similare despre impactul defrișărilor și creșterii animalelor asupra concentrațiilor de CO2, respectiv CH4, au fost elaborate și pentru celelalte continente, cu unele caracteristici distincte.

De exemplu, China a avut inițial peste 4 milioane km pătrați de păduri în jumătatea estică, dar tăierea lor pentru practicarea agriculturii, determinată de domesticirea și irigarea orezului, a produs nu doar creșterea substanțială a populației (50 – 60 milioane până la începutul erei noastre), ci și emisii sporite de CH4 cu începere de acum 5.000 ani. Expansiunea orezăriilor și a cirezilor de vaci în restul Asiei de sud est și a subcontinentului indian a contribuit suplimentar la creșterea emisiilor de metan.

Populațiile din Mexic, Anzii peruvieni și Bazinul Amazonului au domesticit numeroase plante (porumb, cartofi, fasole, tomate ș.a.) și au defrișat suprafețe împădurite pentru practici agricole. Înainte de contactul cu europenii, în teritoriile amintite trăiau probabil 15 milioane oameni care au avut partea lor de contribuție la transformarea antropogenică a peisajelor înconjurătoare.

Pe scurt, dezvoltarea agriculturii timpurii a generat emisii de gaze cu efect de seră în atmosferă. Astfel, defrișările au produs CO2, iar creșterea animalelor și cultivarea orezului au produs CH4. Intervalul temporal de expansiune a agriculturii pe toate continentele locuite se suprapune peste intervalul de creștere a concentrațiilor de CO2 și CH4 din ultimele câteva mii de ani. Această corelație sugerează că activitățile umane au jucat un rol în inversarea tendințelor naturale de scădere a concentrațiilor celor două gaze.

Dar se poate cuantifica acest rol? Să urmărim câteva date.

Agricultura timpurie și mărimea terenului folosit per persoană

Este firesc să ne întrebăm de la bun început: Cum ar putea un număr relativ mic de țărani (fermieri), care au trăit cu mii de ani în urmă, să transforme suprafața Pământului astfel încât să genereze cantități mari de gaze cu efect de seră? Întrebarea este cu atât mai percutantă cu cât se cunoaște faptul că o creștere rapidă a populației a avut loc numai în ultimele câteva sute de ani, de la circa 450 milioane în anul 1500 la 900 milioane la începutul revoluției industriale, cca 1850, ajungând la peste 7 miliarde oameni în prezent.

Pentru răspuns, profesorul Ruddiman folosește o gamă largă de dovezi istorice conform cărora, acum 7.000 ani, mărimea suprafețele defrișate pentru a fi transformate în loturi agricole a fost mult mai mare decât în timpurile recente (pre-industriale). De exemplu, datele istorice indică o scădere de patru ori a terenului agricol per capita în ultimii 2.000 ani în Europa și China. Estimări bazate pe data arheologice din sudul Asiei sugerează un trend similar și în timpurile preistorice. Ideea unor continente acoperite de imense păduri neatinse de topor nu se susține prin date istorice și arheologice.

Au fost emisiile de metan din trecut naturale sau antropogene?

Există o dezbatere actuală cu privire la sursele de metan care ar fi fost active acum 5.000 ani. Unii cercetători afirmă că ar fi vorba predominat de surse naturale, recte emisii din zonele umede arctice și cele tropicale/subtropicale din ambele emisfere. Alții consideră că patru surse antropogene – orezăriile, animalele rumegătoare, arderea biomasei și deșeurile umane – au contribuit predominant la trendul ascendent al metanului, vizibil în Figura 3.

Calculele și estimările publicate confirmă că numai o singură sursă naturală (zona Amazonului) a înregistrat creșteri ale metanului. Toate cele patru surse antropogene, cu precădere irigarea orezului și expansiunea șeptelurilor, au înregistrat emisii crescute în ultimii 5.000 ani.

Au fost emisiile de CO2 din trecut naturale sau antropogene?

Similar cu sursele de metan, cercetătorii au analizat raportul dintre emisiile naturale și antropogene de CO2 din ultimii 7.000 ani.

Ipoteza compensării conținutului de carbonați din oceane și construirea recifelor de corali sunt cele două cazuri în care se discută o creștere naturală a concentrațiilor de CO2 din atmosferă.

Sursele antropogene de CO2 – defrișările, arderea cărbunilor și a turbei, feedbackul pozitiv al oceanelor sunt considerate a fi produs creșteri de 24 ppm, 2 ppm și, respectiv, 8ppm sau mai mult. Însumate, aceste surse au generat o anomalie a concentrației de CO2 de 34 ppm.

Ambele explicații – naturale și antropogene – ale creșterii concentrațiilor de CO2 din ultimii 7.000 sunt viabile, dar, conform profesorului Ruddiman, balanța dovezilor înclină în favoarea ipotezei antropogenice timpurii.

Va putea fi testată ipoteza Ruddiman?

Fenomenele naturale complexe sunt de obicei produse de cauze multiple. În studierea lor, metoda ipotezelor multiple de lucru (propusă de T. C. Chamberlin) este în particular foarte apreciată pentru analizarea meticuloasă a tuturor cauzelor implicate în producerea unui astfel de fenomen. Dar cum putem dovedi că fiecare ipoteză este adevărată?

Am descris într-un articol mai vechi[2] modalitățile distincte propuse de Karl Popper, Thomas Kuhn și Imre Lakatos pentru a răspunde la această întrebare: falsificarea, schimbarea de paradigmă și programele de cercetare.

În acest moment, nici explicațiile naturale, nici cele antropogene pentru creșterea concentrațiilor de CO2 în ultimii 7.000 ani nu pot fi falsificate, astfel că ipoteza antropogenică timpurie nu poate fi „probată”. Există, totuși, câteva direcții de cercetare care au întărit cazul încălzirii antropogenice timpurii: modelarea modului de utilizare a terenurilor agricole, existența unui feedback al CO2 produs de oceanele încălzite și comparații adiționale cu trendurile CO2 din interglaciațiile anterioare. Ca întotdeauna în știință, concluziile definitive necesită mai multe date, din mai multe arii geografice, care să clarifice ordinul de mărime al pădurilor defrișate și al emisiilor de carbon adiacente.

A fost oprită o nouă glaciație?

Conform ipotezei antropogenice timpurii, noua glaciație ar fi trebuit să înceapă cu câteva mii de ani în urmă (Figura 1). Adică, astăzi ar fi trebuit să avem noi calote glaciare, crescând și avansând în zonele mai puțin populate din emisfera nordică.

Să considerăm încă o dată ciclurile Milankovitch: Nivelurile insolației din timpul verii scad de 10.000 ani și au ajuns acum imediat sub nivelul mediu al ultimelor sute de mii de ani. Prin comparație cu intervalele naturale pe termen lung, insolația din timpul verilor nordice a scăzut cu circa 55% față de valoarea ei maximă care a declanșat ultima interglaciație. Calotele glaciare  au fost prezente în emisfera nordică peste 90% din ultimele câteva mii de ani, sugerând răcirea lentă a climei (Figura 1).

O altă cauză majoră care controlează înaintarea și retragerea ghețarilor este concentrația gazelor cu efect de seră din atmosferă, CO2 și CH4. Conform ipotezei Ruddiman, motivul pentru care nu a început încă noua glaciație este schimbarea trendului celor două gaze, acum 7.000, respectiv 5.000, ani. înainte de debutul revoluției industriale, concentrațiilor celor două gaze atinseseră 280-285 ppm pentru CO2 și 790 ppb pentru CH4. Fără încălzirea antropogenică timpurie, cele două concentrații ar fi scăzut până la valori de 240-245 ppm pentru CO2 și 450 ppb pentru CH4.

O scădere a concentrației de CO2 la 240-245 ppm este doar la 40% distanță de concentrația glacială minimă de 185 ppm, iar scăderea CH4 la 450 ppb reprezintă circa 70% din distanța până la valoarea glaciară extremă. Rezultă că, dacă cele două gaze cu efect de seră și-ar fi urmat trendul descrescător comparabil cu cel al precedentelor opt interglaciații, Pământul s-ar fi răcit suficient de mult pentru a atinge pragul la care noi calote glaciare ar fi în curs de formare, avansând către latitudini medii (Figura 4).

În ultimul milion de ani, nici o interglaciație nu a durat mai mult de 10.000 ani.  În această situație, este normal ca Natura să-și fi schimbat trendul și să intre într-un ciclu fără precedent, de încălzire globală?

Ipoteza antropogenică timpurie oferă o explicație plauzibilă: Natura ar fi început o nouă glaciație până acum, dar oamenii au intervenit în mod inconștient și au oprit-o. Dacă o nouă glaciație ar fi început în ultimii 2.000 ani, de exemplu, interglaciația ar fi durat mai puțin de 7.000, în concordanță cu duratele mai scurte ale interglaciațiilor anterioare din ultimul 1 milion ani. Se poate spune că Natura a sărit peste o glaciație, dar a fost puternic ajutată de factorul uman.

Se va schimba paradigma climatică actuală?

Ipoteza lui Ruddiman este încă work on progress, chiar dacă au trecut aproape 15 ani de la prima ei formulare. Noi cercetări climatologice, dar și complimentare, din varii domenii (arheologie, economie ș.a.) sunt necesare pentru a o confirma deplin.

Comunitatea științifică este acum în faza preliminară a unei schimbări de paradigmă a modului în care vom considera interacțiunile oameni – climă din trecut. Dacă noua ipoteză propusă de Ruddiman se va dovedi corectă, se va schimba modul în care vom privi istoria civilizații timpurii.

În paradigma actuală, oamenii au fost doar niște norocoși pasivi, care s-au bucurat de condițiile unui climat favorabil produs de încălzirea interglaciare de-a lungul a mii de ani și au început abia după 1850 să contribuie activ la încălzirea globală. Creșterea concentrației de CO2 este puțin mai mare de 100 ppm, depășind cu mult cantitatea emisă de defrișările din în toată perioada pre-industrială, estimată la circa 3-6 ppm.

În noua paradigmă, gazele cu efect de seră emise în era pre-industrială sunt estimate a avea creșteri de până la 40 ppm, de multe ori mai mari decât cele 3-6 ppm considerate în actuala paradigmă climatică.

Conform ipotezei antropogenice timpurii, cele mai recente modelări sugerează că încălzirea globală pre-industrială a fost între 1,2 – 1,4°C. Această valoare este mai mică decât presupusa încălzire viitoare de 2°C, acceptată prin Acordul climatic de la Paris, dar mai mare decât răspunsul net de 0,8°C înregistrat până în prezent din combinarea încălzirii antropogene post-industriale și răcirea rezultată din aerosolii industriali.

Noua paradigmă climatică mai sugerează că oamenii din trecutul îndepărtat au fost parțial responsabili pentru condițiile climatice actuale, reușind prin activitățile lor să amâne apariția unei noi glaciații. Fără gazele cu efect de seră produse acum 7.000 de ani, am fi trăit astăzi într-o lume mai rece, parțial acoperită cu noi calote glaciare.  (Perioada numită Mica Glaciație, între cca 1400 – 1850 AD, în care concentrațiile de CO2 au scăzut cu aprox. 15 ppm, a avut trei cauze naturale și două antropogene. O discuție detaliată nu este obiectul acestui articol)

Este de așteptat o anumită doză de rezistență la acceptarea noii paradigme din partea unor cercetătorii care au studiat schimbările climatice și ecologice pre-industriale. Mai multe programe guvernamentale au subvenționat ani la rând eforturile de a documenta în detaliu schimbările pre-1850 pentru a stabili starea naturală a climei (baza de referință) și a o compara cu situația post-1850. Dar dacă ipoteza încălzirii antropogenice timpurii este corectă, atunci acele programe de cercetare sunt bazate pe o premisă falsă pentru că clima nu a fost „naturală” în ultimii 7.000 ani. Clima a devenit în realitate tot mai „umană” de-a lungul mileniilor.

Concluzii

Ipoteza antropogenică timpurie mi se pare fascinantă pentru că, până acum, „bietul omul a fost mereu subt vremuri”. Dar se pare că a venit și momentul când vremurile vor fi subt om!

În noua paradigmă climatică propusă de William F. Ruddiman, emisiile de gaze cu efect de seră generate de activitățile agricole timpurii au stopat începutul unei noi glaciații. În prezent, accelerarea emisiilor începută odată cu revoluția industrială, a creat posibilitatea ca noua glaciație să fie întârziată câteva zeci de mii de ani.

Atenție, însă: Când toți combustibilii fosili se vor fi terminat, nimic nu va mai împiedica ciclurile Milankovitch să-și facă datoria și să împingă planeta iarăși în frigiderul climatic (Figura 1)[3].

DACĂ ipoteza încălzirii antropogenice timpurii va rezista scrutinelor științifice, se mai impune o concluzie uluitoare:

Pentru că peste 50 cicluri glaciare majore au fost prezente doar în ultimii 2,75 milioane ani, amânarea unuia singur, este o demonstrație de forță a intervenției umane în istoria climatică terestră.

Mitul babelian[4] al schimbărilor climatice ar putea deveni realitate.

NOTE____________


[1] EPICA Community Members, 2004, Eight Glacial Cycles from an Antarctica Ice Core, Nature, vol. 429, pp. 623 – 628.

[2] Constantin Crânganu, 2016, Despre filosofia analizelor științifice cu un exemplu de caz: Ce fel de teorie este darwinismul?

[3] Constantin Crânganu, 2017, Termostatul Pământului este setat pe „Locuibil” de miliarde de ani. Au reușit oamenii să-l strice în ultimii 200 de ani?

[4] Constantin Crânganu, 2016, Patru mituri esențiale ale schimbărilor climatice: edenic, apocaliptic, babelian și themisian

Constantin Cranganu, 2017, Four Essential Myths of Climate Change: Edenic, Apocalyptic, Babelian and Themisian, in Aja & Cranganu, Exploring the Earth System, Kendall Hunt, cap. 22, pp. 285 – 289.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 
 
Contributors 81 12-10-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 26 Pagina incarcata in 0.192208051682 secunde