Libertatea ca anomalie. O apologie a gândirii occidentale (Scurtă incursiune în teoria turmei, a cârdului și a cirezii)

 

Tweet

De-a lungul istoriei sale, Rusia a cunoscut trei momente de libertate. Vroiam să spun “mari și late” deși mai potrivit ar fi “puține și scurte”. Prima orânduire cu caracter democratic din Europa pre-modernă, Republica de la Novgorod, se întindea, din secolul XII până în secolul XV, pe un teritoriu mult mai restrâns decât cel al Rusiei de azi. Cât despre perioada de libertate începută la câtva timp după revoluția din 1917, ea s-a încheiat prin 1923 sau 1924. Nici libertarianismului lui Gorbaciov și al lui Elțîn din prima jumătate a anilor 1990 nu i-a fost dat să dureze…

Libertatea e un bun extrem de precar, fie că e vorba de libertate politică, fie că e vorba de libertate de gândire. În cele ce urmează, voi arăta de ce nu poate fi niciodată altfel. Mai exact, voi arăta de ce libertatea, oricare ar fi ea, nu poate reprezenta niciodată regula, ci doar, într-un sens precis, excepția. Iar dacă într-adevăr libertatea constituie o excepție, și încă fragilă, atunci ea trebuie apărată cu orice preț, fiindcă regulile și legile naturii se mai apără și singure.

Liberul arbitru se exercită în sfera a ceea ce e posibil și în același timp contingent.
În plan politic, sfera libertății coincide cu “tot ceea ce e în același timp permis și facultativ”. Nu pot extinde definiția la întreg câmpul permisului întrucât, dacă de exemplu sunt aruncat pe geam, îmi este permis să cad… Din păcate e și obligatoriu: am sarcină de partid, ca Ordjonikidze [1].
Nu pot lărgi definiția domeniului libertății nici la întreg domeniul facultativului pentru că, de pildă, e facultativ să încerc să pătrund pe serverele private ale lui Hillary Clinton, dar, dacă m-ar fi chemat Guccifer 2.0., aș fi aflat pe pielea mea că era nu doar opțional, ci și interzis: opțiune indisponibilă.

Ceea ce, într-o societate, este în același timp permis și facultativ se află între obligatoriu și interzis —- adică la mijloc, simetric față de amândouă, la fel de străin și de ceea ce este “musai” și de ceea ce e “poprit”.
Registrul libertății politice — registrul a ceea ce e și permis și facultativ — desparte sfera constrângerii (obligatoriului) de sfera tabuului (neîngăduitului). Registrul libertății politice, ca și cel al liberului arbitru, este de fapt o frontieră, o separare. Chiar acesta și este statutul ontologic al libertății și al liberului arbitru. Așadar, simbolul libertății este frontiera, zidul despărțitor. De bună seamă că nu puterile statului îi garantează individului niscai libertăți, ci separarea lor!

Cu un fost coleg din clasa întâia primară, care ulterior “a bifurcat” spre jazz, ascultam împreună, zilele trecute, On the corner a lui Miles Davis (nume legat, printre altele, și de free jazz). Prietenul meu din copilărie îmi spune că cel mai greu lucru, când improvizezi, e să fii liber: “Ori te cramponezi de canoane și atunci improvizația ta nu e nici liberă și nici nu prezintă vreun interes, ori te desparți de ele total și atunci improvizația ta e penibilă sau mai bine zis nu e deloc, cade în neființă.”
“Evident”, îi răspund. “Zona libertății e circumferința. Nu e nici interiorul nici exteriorul ei. Dacă ești în afara cercului, improvizația ți se aseamănă cu celebrul tablou pictat de coada muiată în vopsea a măgarului lui Roland Dorgelès: măgarul improvizase neținând cont de canoane deloc.”

Poate că unii cititori își mai aduc aminte de acele rotocoale care, pe caietele din clasa întâia primară, se intersectau (sau nu) și care reprezentau mulțimi de obiecte. Teoria mulțimilor se învăța cu ajutoare vizuale, cu diagrame [2]. Obiectele erau niște puncte, un fel de “purici” aflați fie dincoace fie dincolo de linia ovalului ce reprezenta mulțimea despre care vorbea învățătoarea. De exemplu, “mulțimea de arici cu proprietatea că pogonici”. (Ori au această proprietate, ori n-o au.)

Teoria “naivă” a mulțimilor merge într-un paralelism strict cu logica propozițională clasică — cea în care funcționează principiul terțiului exclus. De pildă, intersecția a două mulțimi se traduce, în logica propozițională, prin conjuncția “și”. Dispui de două picioare și n-ai aripi, ești un biped apter, adică un om. Reuniunea a două mulțimi se traduce prin conjuncția “sau”. Alăptezi sau te-ai ouat, ești un ornitorinc, dar nu neapărat. Poți fi și găină sau bou (mai precis vacă).

La școală, punctele nu erau niciodată pe linia ovalului. Erau fie înăuntrul lui, fie înafară. Așa cum am spus: ori erai utecist ori nu. Ori ori… (Se luau în considerare doar uteciștii din ziua respectivă, nu și refegiștii de a doua zi, vom vedea îndată de ce.)

Atunci când te folosești de aceleași diagrame, luând însă în considerare și rotocoalele însele — adică punctele ce formează frontierele mulțimilor reprezentate prin aceste diagrame — dai peste reprezentarea vizuală nu a logicii propoziționale clasice, ci peste reprezentarea vizuală a logicii modale, cea care pune în evidență relațiile logice dintre obligatoriu (necesar), permis (posibil), facultativ (contingent) și interzis (imposibil).

Când te afli într-un punct de frontieră, nu ești nici utecist nici refegist. Ești un posibil utecist și, totodată, un posibil refegist. Te poți înapoia în țară și rămâne sau deveni utecist, poți însă deveni și refegist. Numai acolo, la frontieră, alegi, te hotărăști. (Hotarul e bineînțeles în capul fiecăruia.)

Spun toate astea pentru a-i pune în vedere cititorului că reprezentarea libertății ca frontieră nu e nici o metaforă, nici o fericită dar fortuită coincidență care mi-ar permite mie să fac speculații în direcția în care, chipurile, am chef, ci o realitate fizică [3] și metafizică foarte profundă.

Acum devine clar de ce libertatea și liberul arbitru sunt excepția și nu regula. Acum devine limpede de ce la scară individuală acțiunile cu adevărat libere — necondiționate de nimic — sunt atât de rare. Și tot acum devine evident de ce libertatea politică este un fenomen atât de minoritar în geografia și istoria omenirii. În comparație cu spațiul în care se instituie frontiera libertății, ea are, ca orice frontieră, o dimensiune lipsă: hotarele au lungime, nu și arie. Suprafața aburindă a ciorbiței de văcuță — ca și cea a tabloului pictat de Dorgelès cu ajutorul măgarului — are arie, nu și volum…

Că vrei, că nu vrei, e greu să te menții pe o linie de frontieră. Nu demult, presa relata că, din pură nebăgare de seamă, trei afgani aflați la frontiera serbo-română au intrat în scumpa noastră patrie și, aflând unde au ajuns, au început să plângă. Reamintesc această tristă întâmplare nu fiindcă imediat după ce li s-a spus unde au nimerit cei trei au fost arestați, pierzându-și astfel libertatea și liberul arbitru deopotrivă. Nu. Ci doar ca să arăt, printr-un exemplu bine ales, cât e de greu să te menții pe o linie de frontieră.

Pentru cine nu mă crede, iată un exemplu la fel de bine ales:
https://www.youtube.com/watch?v=e3QFLaxOzmE

Și acum, să fim un pic serioși:
Cine nu mă crede poate consulta, după ce termină de citit prezenta expunere, și
http://www.contributors.ro/cultura/dreptul-de-a-bate-la-uși-deschise-sau-marea-alunecare-spre-totalitarism/

Oricare ar fi granița și oricare ar fi zonele pe care ea le separă, mulțimea punctelor de frontieră, deși nu e vidă, e o mulțime, cum se spune, de măsură nulă. (Mulțimea punctelor de pe un oval, spre deosebire de interiorul ovalului însuși, are aria zero…) În rândul unei mulțimi de măsură nenulă, elementele unei submulțimi de măsură nulă sunt, sub un anumit raport, excepția și nu regula.

Civilizația europeană s-a preocupat dintotdeauna de excepții, ce-i drept de excepțiile cele mai importante, de cele care, într-un anume sens, au valoare universală: vechii greci au nutrit o adevărată pasiune pentru numerele raționale — această mare raritate printre numerele reale. Asta în timp ce cetățile grecești inventau acea rarisimă anomalie a istoriei umanității pe care au numit-o democrație și în timp ce locuitorii acestor cetăți descopereau gândirea pe cont propriu — o altă mare anomalie. În secolele XVII-XVIII, în vreme ce Europa reinventa democrația, matematicienii europeni se lăsau cuprinși de pasiune pentru funcțiile analitice, care în rândul funcțiilor (reale sau complexe) sunt excepția cea mai importantă. În vreme ce democrația se dezvolta, pasiunea s-a deplasat spre funcțiile derivabile, apoi spre cele continue, apoi spre cele calculabile ori recursive. A fost mereu vorba de excepții. Și totdeauna, într-un anumit sens, de cele mai importante, de cele cu valoare universală. Civilizația occidentală a descoperit toate cele trei corpuri continue și toate cele douăzeci și șase de grupuri sporadice. Tot civilizația occidentală a descoperit că altele nici nu pot exista (teorema lui Pontriaghin, respectiv teorema de clasificare a grupurilor finite). Civilizația europeană l-a mai descoperit și pe Ramanujan, care nu era occidental, dar obișnuia să descopere excepții cu valoare universală…

Pe fundalul sonor general al “muzicii popoarelor”, muzica tonală și post-tonală europeană este și ea o excepție — poate tot cea mai importanță dintre cele imaginabile. Suntem, toți muzicienii occidentali, urmașii polifoniei și ai contrapunctului, pe care Karl Popper îl numea “cea mai mare realizare a gândirii umane”. Popper explică foarte bine de ce.
Doar odată cu scriitura contrapunctică, vocile polifoniei își dobândesc autonomia și încep să “gândească” pe cont propriu. (Spre deosebire de omofonie, în care vocile aveau compartament de cireadă.) Ca și în exemplele de mai sus, e vorba aici de o derogare de la “media statistică”. O derogare, o singularitate cu valoare de universalitate. Tocmai asta mă face să susțin că valorile universale sunt cele mai puțin împărtășite.

Calea spre universal trece prin acest soi de excepții. De pildă, deși concepția occidentală despre drepturile omului e universală, ea este, în același timp, o singularitate: de-a lungul existenței sale, umanității numai de drepturile omului nu i-a ars. Cine s-a sinchisit vreodată de dreptul individului de a gândi pe cont propriu, de dreptul la apostazie? Așa universală cum e, concepția europeană asupra drepturilor omului e o abatere neîmpărtășită de nimeni, o “anomalie” contestată la ONU de alte anomalii, de alte concepții, pe cât de înfeudate unor prejudecăți, interese și regimuri locale, pe atât de arbitrare și de lipsite de semnificație reală. Concepția noastră în privința drepturilor omului e universală în plan logic, nu geografic. E normală din punct de vedere logic, din păcate nu și statistic.

În spațiul libertății, orice mișcare e o acrobație. Ca mersul pe sârmă. Aproape toată lumea stă, se uită, te soarbe din ochi și vrea să te vadă cum cazi, cum reintri în spațiul necesarului și al obligatoriului (așa cum era cât pe-aci să i se întâmple lui Ordjonikidze). Lupta împotriva libertății, lupta în favoarea constrângerii se va da în numele tribalismului, al comodității și al gândirii leneșe. În numele turmei, al cârdului și al cirezii. În această luptă, ideologia supunerii pornește cu un avantaj, și încă mare. Fiindcă te îndeamnă să cazi acolo unde tinzi să te prăbușești oricum. Ideologia supunerii are de partea ei, printre altele, gravitația, care nu trage niciodată nimic în sus, ci doar spre hăul obligatoriului și al interzisului. Ideologia supunerii bate într-o ușă deschisă. Cu atât mai mult, lupta pentru apărarea libertății se va da au nom de l’honneur de l’esprit humain.

NOTE____________________

[1] Sergo Ordjonikidze n-a luat în seamă sarcina de partid și s-a împușcat. Nu se știe dacă au mai tras și alții.

[2] Se numeau “diagrame Euler-Venn”. Renunț să mai pomenesc aici și de diagramele lui Lewis Carroll: semnificația lor e exact aceeași.

[3] În fizică, mai ales în fizica cuantică, lupta conceptuală dintre superdeterminiști și adepții liberului arbitru este și ea, se pare, pe muchie de cuțit. (De Teorema liberului arbitru a lui Conway am aflat prima dată de la Solomon Marcus. Tot de la el, că funcțiile calculabile constituie o mulțime neglijabilă. Memoriei lui Marcus ar fi trebuit să-i închin acest text!)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: Analize, cultură, Opinie, Politica & Doctrine, Societate/Life

 
 
Contributors 283 19-10-2016 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 10 Pagina incarcata in 0.192145109177 secunde