Legea Cojocaru

 
1. În timpul regimului comunist, în perioada 1948-1989, cetăţenilor României le-a fost interzis dreptul de a avea capital în proprietate privată. Cetăţeanul a avut dreptul să aibă în proprietate privată numai unele bunuri de consum – casă, autoturism, mobilier, etc. - nu si bunuri de producţie (capital). Statul comunist a preluat o parte – circa o treime – din veniturile create de cetăţeni şi a transformat-o în capital productiv – fabrici, uzine, hoteluri, spaţii comerciale, etc. – care a intrat, formal, conform Constituţiei, în proprietatea comună, a întregului popor. Aceasta a fost, în fond, esenţa regimului comunist – lipsa dreptului cetăţeanului la proprietate privată asupra capitalului – de aici decurgând şi încălcarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. 2. Abolirea regimului comunist ar fi trebuit să se concretizeze în trecerea imediată şi integrală a capitalului din proprietatea comună (comunistă) a întregului popor în proprietatea privată a celor din ale căror venituri a fost acumulat acest capital, adică în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României. Aceasta formă de privatizare a capitalului acumulat în timpul regimului comunist a fost propusă prin proiectul de reformă cunoscut sub denumirea de „VARIANTA COJOCARU”. A se vedea, în acest sens, lucrările: „PRIVATIZAREA: DE CE? CUM? PENTRU CINE?” ( 1990); „IEŞIREA DIN PRĂPASTIE” (1998); „CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE” (2008), toate publicate pe www.variantacojocaru.ro. 3. Trecerea imediată – în 1990 – a întregului capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României ar fi determinat crearea, în România, a unei economii democratice, productive şi competitive, crearea unei clase mijlocii majoritară în societate, care ar fi deţinut şi puterea economică şi puterea politică şi ar fi asigurat funcţionarea unui stat de drept, cu adevărat democratic, clasă socială care şi-ar fi impus şi propriile valori morale: munca, hărnicia, inventivitatea, spiritul de întreprindere, cinstea, solidaritatea socială şi naţională. 4. Guvernanţii României postcomuniste au încălcat drepturile de proprietate ale românilor, au respins „VARIANTA COJOCARU”, au trecut, mai întâi, prin Legea nr. 15/1990, cea mai mare parte – peste 95% – a capitalului naţional acumulat în perioada 1948-1989 din proprietatea comună a întregului popor în proprietatea privată a statului, iar, apoi, prin legile „privatizării”, au trecut, vânzând pe nimic, acest capital în proprietatea privată a străinilor şi a unui grup minoritar autohton format din guvernanţi şi camarila acestora. 5. Prin Legea nr.15/1990 privind „reorganizarea” unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale s-a săvârşit, în fapt, cel mai mare furt cunoscut în istoria poporului român. Românilor li s-a vorbit de „reorganizare”, în realitate s-a făcut exproprierea cetăţenilor şi împroprietărirea statului cu capitalul acumulat de români în perioada 1948-1989. Prin această lege, s-a stabilit ca guvernul să „reorganizeze” unele întreprinderi ca societăţi comerciale, altele ca regii autonome. Şi unele şi altele au devenit „proprietare” ale bunurilor aflate în patrimoniul lor – terenuri, clădiri, utilaje etc. În textul legii, au precizat, însă, că societăţile comerciale au ca acţionar unic statul. Deci nu „proprietar”, ci „acţionar”, astfel încât românii sa nu bage de seama ca statul s-a împroprietărit cu averea lor, a cetăţenilor. Au scris în lege că 30% din acţiunile societăţilor comerciale vor fi distribuite gratuit cetăţenilor, prin cupoane, care trebuiau schimbate pe acţiuni. La televizor, poporului i s-a spus că „i se dă” 30% din „avuţia naţională”, nu numai din capitalul societăţilor comerciale, ci şi al regiilor. 6. Guvernul a „reorganizat”, apoi, 52% ( valoare) din întreprinderile de stat ca regii autonome şi restul, de 48%, ca societăţi comerciale. Aşa se face că cei 30% s-au aplicat la 48%, devenind 14% din totalul capitalului fostelor întreprinderi de stat. Înşelătoria a mers mai departe, prin modul în care a fost organizată aşa-zisa “cuponiadă”. Mulţi cetăţeni nu au primit cupoanele, alţii nu au putut să le schimbe pe acţiuni, alţii au rămas cu acţiuni fără nici o valoare, fiindcă societăţile la care au subscris au dispărut, au fost băgate în faliment, demolate şi vândute ca fier vechi de către acţionarul majoritar, “strategic”, astfel încât, cei 14% au ajuns la 3%. Ulterior, mişeleşte, regiile autonome, care nu puteau fi vândute, fiind proprietate publică, au fost “reorganizate” ca societăţi naţionale, companii naţionale, adică societăţi comerciale, proprietate privată a statului, astfel încât să poată fi şi ele scoase la vânzare, la preţuri de nimic. Iată, deci, cum, în proprietatea privată a statului a ajuns 97% din capitalul fostelor întreprinderi de stat, o valoare de peste 300 miliarde de euro, actuali, în timp ce poporul român s-a ales cu praful de pe tobă, cu 3%. 7. Guvernanţii au realizat, repede, că cele 300 de miliarde reprezintă o avere uriaşă, care nu poate fi, pur şi simplu, împărţită între ei. Ar fi fost linşaţi de popor. Astfel că au pus la cale “privatizarea”, adică o uriaşă inginerie financiară, prin care au trecut această avuţie, din proprietatea privată a statului, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor, a camarilei lor şi a străinilor, pe şest, gratuit, sau aproape gratuit, însă “cu acte”, legal, cu respectarea legilor, făcute de ei, legi care le-au permis să „cumpere” la preţ de 500 mii euro fabrici în care poporul român investise echivalentul a 3-4 miliarde de euro (vezi IMGB, SIDEX, ROMPETROL etc). 8. Mecanismul principal al acestei inginerii financiare l-a constituit inflaţia, creşterea galopantă a preţurilor. “Inflaţia - spune economistul americam Milton Friedman, Laureat al Premiului Nobel pentru Economie - este pretutindeni şi întotdeauna un fenomen monetar... şi poate fi cauzată numai de o creştere mai rapidă a cantitaţii de bani decât a producţiei”. Cine stabileşte cantitatea de bani în circulatie într-o economie naţională? Banca centrală (naţională) din fiecare ţară. Cum? Prin punerea în funcţiune a tiparniţei de bani de hârtie. În România, în perioada 1990 – 2000, producţia, adică PIB-ul (Produsul Intern Brut) a scăzut cu 16 %, în timp ce masa monetară, cantitatea de bani pusă în circulaţie de Banca Naţională a României, a crescut de 360 de ori . Logic, această cantitate uriaşă de bani în circulaţie a determinat o inflaţie pe măsură. Astfel, în perioada 1990 – 2000, în timp ce, în Cehia, de exemplu, preţurile au crescut de circa 3 ori (o reaşezare firească a preţurilor după ieşirea din comunism), în România, preţurile au crescut de 1.100 de ori. Inflaţia halucinantă din România ultimului deceniu al secolului XX nu a venit din cer . Ea este, în întregime, „opera” statului român, a Băncii Naţionale a României, componentă a statului român. Parafrazâdu-l pe Friedman, putem spune că, întotdeauna şi pretitundeni, inflaţia este un instrument de jefuire a celor mulţi, lipsiţi de capital, şi de îmbogăţire a celor puţini, proprietari de capital. În timpul inflaţiei, veniturile din salarii şi pensii nu ţin pasul cu creşterea preţurilor, scade puterea lor de cumpărare, în timp ce profiturile cresc exact cu diferenţa, cu avuţia necumpărată de salarii şi pensii. Cu ajutorul inflaţiei, guvernanţii României, în perioada 1990 - 1997, au redus salariile şi pensiile românilor la jumătate. Reducerea salariilor şi pensiilor a determinat, însă, nu numai sărăcirea dramatică a milioanelor de români, ci şi reducerea puternică a cererii pentru produsele realizate de întreprinderi, care, tocmai, fuseseră trecute în proprietatea privată a statului, acestea nu au mai avut cui să vândă, costurile au devenit mai mari decât preţurile de vânzare, au început să lucreze cu pierderi, au devenit “găuri negre”, astfel încât să poată fi scoase la vânzare pe nimic. 9. Prin inflaţie, s-au împuşcat mai mulţi iepuri. În primul rând, preţurile la care întreprinderile au fost scoase la vânzare, ca urmare a faptului că au intrat în pierdere, nu a mai reprezentat decât un mic procent din valoarea investită în ele de poporul român, pe de o parte, iar pe de altă parte, salariile şi pensiile au fost făcute atât de mici încât marea majoritate a românilor, salariaţi şi pensionari, au fost puşi în imposibilitatea de a cumpăra capital, chiar şi la preţurile foarte mici la care acest capital a fost scos la “privatizare”. În al doilea rând, falimentarea a mii de întreprinderi, făcută cu premeditare, cu ajutorul inflaţiei, a determinat şi distrugerea a peste 4 milioane locuri de muncă. Mai departe, reducerea salariilor şi pensiilor, combinată cu reducerea numărului de salariaţi, a determinat reducerea continuă a ponderii fondului de salarii şi pensii în totalul PIB-ului creat de români (Graficul nr. 1), cu creşterea corespunzătoare a profiturilor. Aşa s-a ajuns ca, în România, ponderea salariilor în PIB să fie de o treime, restul de două treimi fiind profiturile, veniturile însuşite de cei care au devenit, prin “privatizare”, proprietarii capitalului românesc. Aceasta în timp ce în ţările civilizate ale lumii, raportul dintre salarii şi profituri este exact invers. În Slovenia, de exemplu, ţară fostă comunistă, ca şi România, ponderea salariilor în PIB este de 51%, în Elveţia, ţară capitalistă prin excelenţă, dar civilizată, ponderea salariilor este de 62% (Graficul nr. 2), restul, de o treime, fiind profituri. Din cifrele prezentate în Graficul nr. 1 se poate observa că, în ultimii 20 de ani, românii au produs o avuţie (PIB) cu o valoare de circa 1.600 miliarde euro, actuali. Din acestea, 100 miliarde s-au dus la cei 5 – 6 milioane de pensionari, 300 miliarde de cei 4 – 5 milioane de salariaţi, iar restul de 1.200 miliarde la cele câteva sute de mii de profitori, care au devenit proprietari asupra capitalului. 10. Avuţia produsă într-o perioadă de timp (lună, an) de o întreprindere se împarte, într-o primă fază, în salarii şi profit. Salariile merg la angajaţi, proprietarii forţei de muncă, iar profiturile la proprietarii capitalului. Aceasta este una din legile fundamentale ale capitalismului. Într-o economie capitalistă normală, capitalul se creează, se acumulează prin economisire. Din totalul veniturilor create şi însuşite, ca salarii, sau profituri, oamenii consumă o parte, în general, cam 2/3, şi economisesc restul, 1/3, pe care o transformă în capital. Sacrificiul făcut de cel care economiseşte, care nu consumă integral venitul realizat – salariu sau profit – îi conferă acestuia, dreptul de a încasa profitul, adică o parte din avuţia creată de forţa de muncă utilizând capitalul acumulat prin economisire. Aşa se dobândeşte calitatea de proprietar de capital într-o economie capitalistă autentică şi, prin consecinţă, şi dreptul de însuşire a profitului. În România postdecembristă, cei care au devenit proprietari ai capitalului creat până în 1989, nu au economisit nimic, nu au creat nici un gram de capital. Ei şi-au însuşit, gratuit, capitalul economisit, creat de poporul român în timpul regimului comunist. Din Graficul nr. 1 se observă că , în 1989, PIB-ul a fost egal cu 100 miliarde euro, actuali, iar, în 2007, de 120 miliarde euro (în 2008 a crescut cu 8%, în 2009 s-a redus cu 8%, astfel că, în 2009, a fost tot de 120 miliarde euro). O creştere de 20%, în două decenii, în timp ce în alte ţări (China, Irlanda) PIB-ul a crescut, în aceiaşi perioada, de peste 4 ori. 11. În economia modernă, în medie, sunt necesare trei unităţi de capital pentru a crea o unitate de PIB. Aceasta înseamnă că, în România, în 1989, PIB-ul de 100 miliarde de euro a fost creat de un capital cu o valoare de 300 miliarde de euro, aceasta fiind valoarea capitalului furat de statul român de la cetăţeni săi prin Legea nr. 15/1990. La aceasta se adaugă cele 1.200 miliarde profituri. În total, peste 1.500 miliarde de euro. Aceasta este valoarea de care au fost deposedaţi cetăţeni României în ultimii 20 de ani. 12. Dacă în 1990, în loc de Legea nr. 15/1990, s-ar fi adoptat şi aplicat „Legea Cojocaru” (versiunea 1990), adică dacă intregul capital acumulat până în 1989 ar fi fost trecut în proprietatea privată a tuturor românilor, atunci PIB-ul realizat de România, ar fi crescut, normal, cu un ritm de 7 - 8% pe an, sau chiar mai mult (vezi China şi Irlanda, care au înregistrat ritmuri de creştere de peste 10% pe an), astfel încât, în anul 2010, el nu ar fi fost egal cu 120 miliarde de euro, ci cu 400 de miliarde de euro. Asta înseamna că, în anul 2010, salariile românilor ar fi fost de 4 ori mai mari, la fel şi pensiile, la fel şi veniturile bugetului. Nu ar mai fi trebuit să ne împrumutăm la FMI ca să avem cu ce plăti salariile şi pensiile bugetarilor! Pe întreaga perioadă, 1990 – 2010, am fi produs, în plus, peste 2.500 miliarde de euro. Invit cititorii să calculeze ei însuşi ce s-ar fi putut face în România cu acele 2.500 miliarde de euro, plus cele 1.200 miliarde de euro profituri, care nu au mai ajuns la cetăţenii României, ele fiind transformate în vile de lux, jeep-uri de lux etc., sau transferate în străinătate. 13. Datorită faptului că o bună parte a capitalului românesc (uzine, fabrici, bănci) au fost vândute, pe nimic, străinilor, o importantă parte din profiturile realizate în România în ultimii ani, au intrat, şi continuă să intre, în buzunarele şi conturile străinilor. Tot datorită înstrăinării capitalului, au crescut continuu deficitele balanţei comerciale externe, care au generat creşterea galopantă a datoriei externe, aceasta fiind, înprezent, de aproape 100 miliarde de euro. Din aceste 100 miliarde, numai 30 miliarde sunt datorie publică, a statului român, restul, de 70 miliarde, reprezintă datorie privată, adică împrumuturi, în monedă străină, contractate de străinii care au devenit proprietari ai capitalului românesc, de la propriile lor bănci, cărora le plătesc, apoi, rate şi dobânzi uriaşe, din avuţia creată de poporul român. Urmarea este că o parte din ce în ce mai mare din PIB ia drumul străinătăţii, sub forma serviciului datoriei externe (rate plus dobânzi) şi a dividendelor. În fiecare an, o sumă de peste 40 miliarde de euro, adică echivalentul a peste o treime din ceea ce producem, pleacă în afara ţări, sub formă de rate şi dobânzi. Dacă nu oprim această hemoragie, în curând, tot ce vom produce se va duce în afara ţării. 14. Ce putem face pentru a opri acest dezastru, pentru a ieşi din prăpastia în care ne-au împins guvernanţii noştri postdecembrişti? Există voci care cer confiscarea tuturor averilor dobândite prin aşa-zisa privatizare.Aceasta nu este o soluţie realistă. În primul rând, mii de fabrici, uzine, au fost demolate şi vândute ca fier vechi şi alte materiale de construcţii. Ce să confiscăm ? Vântul care bate peste buruienile crescute pe locurile unde au fost aceste întreprinderi? În al doilea rând, majoritatea întreprinderilor rămase pe picioare a fost dobândită legal, prin cumpărare, cu acte în regulă, de la statul român. Constituţia UE, din care facem parte, ca, de altfel, şi propria noastră Constituţie, nu ne permit să confiscăm, decât dacă se dovedeşte, în justiţie, caracterul ilicit al dobândirii. Justiţia, una adevărată, va putea dovedi că unele averi au fost dobândite ilegal, prin încălcarea legii. Numai acestea pot fi confiscate. Ca număr, acestea pot fi multe, dar valoarea lor nu este mare, comparativ cu valoarea celor dobândite legal. În plus, dovedirea caracterului licit, sau ilicit, al modului de dobândire a averilor va dura mulţi ani. Pe această cale, prin adoptarea Legii controlului averilor, nu vom recupera decât o mică parte din averea de care a fost deposedat poporul român. Există o soluţie, permisă atât de Constituţia României, cât şi de Constituţia UE. Conform Constituţiei UE, statele membre au competenţă totală şi exclusivă în materie de impozite. Pornind de la acestă prevedere a Constituţiei UE, propunem instituirea unui impozit progresiv pe avere, prin care să preluăm circa 20% din PIB, la un Fond de Investiţii al Poporului, pe care să-l folosim pentru a-i despăgubi pe catăţenii României pentru capitalurile şi profiturile de care au fost deposedaţi şi pentru a-i împroprietări cu capitalurile care li se cuvin şi cu care îşi pot reconstrui ţara şi propria lor viaţă. În ultimii ani, România a preluat la bugetul general consolidat în jur de 30%. Multe ţări europene preiau la buget 50%, sau mai mult. 15. În acest sens, Legea Cojocaru privind construcţia economiei democratice (Proiect), prevede următoarele: A. Se constituie un Fond de Investiţii al Poporului (FIP), care va fi alimentat, în principal, prin impozitul progresiv pe avere. Acest nou impozit va fi plătit numai de cei care au acumulat mari averi, prin aşa-numita privatizare. 90% din cetăţeni nu vor plăti nimic în plus, faţă de ce plătesc acum. La această sursă, se mai adaugă: profiturile realizate de statul român din capitalurile care au intrat în proprietatea sa prin Legea nr. 15/1990 şi nu au fost, încă, vândute (în prezent aceste profituri merg la buget şi de acolo sunt sifonate de “regii” bordurilor, asfalturilor etc.); sumele încasate din vânzarea acestui capital (sume care, acum, merg tot la „regi” economiei mafiote); impozitele, amenzile şi veniturile realizate din valorificarea averilor dobândite ilicit; alte sume prevăzute de lege. B. Din banii colectaţi în Fondul de Investiţii al Poporului, în primii 10 ani de aplicare a Legii Cojocaru, statul român va plăti fiecărui cetăţean major al României suma de 20.000 de euro. Suma de 20.000 de euro rezultă din calcule bazate pe dinamica PIB-ului ce urmează a fi creat în România în următorii 10 ani. Plecăm de la un capital de 360 miliarde de euro, cu care se produce, în anul 2011, un PIB egal cu 120 miliarde de euro. În fiecare an, vom economisi şi investesti 30% din PIB: 20% sub forma fondului de Investiţii al Poporului şi 10% sub forma economiilor populaţiei. În 10 ani, aceasta înseamnă 400 miliarde la Fondul de Investiţii al Poporului şi 220 miliarde economii ale populaţiei. Împărţind cele 400 de miliarde la 20 milioane de cetăţeni beneficiari ai legii, obţinem suma de 20.000 de euro, de fiecare. Vor primi cei 20.000 de euro toţi cetăţenii majori ai României, adică cei care au mai mult de 18 ani la data intrării în vigoare a Legii Cojocaru, plus cei care vor împlini 18 ani până la terminarea primilor 10 ani de aplicare a acestei legi. La sfârşitul perioadei de 10 ani, va începe a doua perioadă de aplicare a Legii Cojocaru, în care beneficiarii legii vor primi sume mult mai mari, ca urmare a faptului că suma rezultată prin alicarea procentului de 20% asupra PIB-ului dintr-un an se va împărţi numai la numărul celor care împlinesc vârsta de 18 ani în anul respectiv. Astfel, în anul 2022, de exemplu, PIB-ul României va fi de peste 300 miliarde de euro, actuali. 300 miliarde x 20% fac 60 de miliarde de euro. În medie, numărul românilor care împlinesc 18 ani, într-un an, este de 350 de mii. Împărţind cele 60 de miliarde de euro la cei 350 mii de beneficiari ai legii, ajungem la cifra de peste 170.000 euro de fiecare. Iată cu ce capitaluri vor porni în viaţă tinerele generaţii de români. Aceasta este calea pentru construcţia economiei democratice, a poporului C. Pentru aplicarea “Legii Cojocaru” va fi necesară adoptarea şi a altor legi complementare: legea impozitului progresiv pe avere; legea controlului averilor (Legea nr.18/1968); legea privind revizuirea Constituţiei. Toate acestea, şi altele constituind PROIECTUL PENTRU ROMÂNIA. D. Cei 20.000 de euro vor putea fi folosiţi exclusiv pentru finanţarea de proiecte de investiţii, pentru achiziţionarea de capital, de bunuri de producţie (terenuri, construcţii, maşini, utilaje, animale de producţie, brevete, licenţe etc ), nu şi pentru achiziţionarea de bunuri de consum. Banii vor fi accesaţi prin concursuri de proiecte, prin aplicarea de punctaje, utilizându-se grile de evaluare şi selecţie, deja elaborate şi folosite, cu succes, de mulţi ani, la accesara fondurilor UE. De exemplu, un număr mai mare de puncte pentru infrastructură (autostrăzi), pentru energie, agricultură, pentru nivel tehnic, crearea de locuri de muncă etc. Banii vor fi accesaţi de cetăţenii români constituiţi ca persoane fizice autorizate, asociaţii familiale, întreprinderi individuale, societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni etc. Proiectele vor fi pregătite, gratuit, de către Agenţia Naţională de Consultanţa pentru Investiţii. 16. Iată, numai câteva din efectele pe care le-ar produce adoptarea şi aplicarea Legii Cojocaru în următorii 10 ani. Prin aplicarea Legii Cojocaru, în perioada 2012 – 2020, în România s-ar putea realiza un program de investiţii de peste 600 miliarde euro: 400 miliarde de euro provenind de la FIP şi restul, de 200 miliarde euro, din economiile populaţiei. Aceasta ar însemna crearea a peste 6 milioane de locuri de muncă, trei milioane care ar putea fi ocupate de români din străinătate şi alte trei milioane pentru cei care, acum, sunt şomeri, sau fac agricultură de subzistenţă. 10/20 Realizarea acestui program de investiţii va determina triplarea producţiei naţionale, respectiv creşterea PIB-ului de la 120 miliarde de euro, cât a fost în 2010, la peste 300 miliarde de euro în anul 2022, cu toate consecinţele care decurg de aici asupra salariilor, pensiilor, asupra veniturilor bugetului consolidat al statului, a sumelor disponibile pentru învăţământ, sănătate, sport, cultură, cercetare, ordine publică etc. Salariul mediu va creşte la 1.000 euro (40 miloane lei vechi), în anul 2021, iar pensia medie va creşte de la 160 euro (6,6 milioane lei vechi) la 645 euro (26,6 milioane lei vechi). Las cititorilor plăcerea de a calcula ei însuşi ce s-ar putea face cu cei 600 miliarde de euro disponibili pentru investiţii în perioada 2013 – 2020, în diferite domenii şi sectoare ale economiei româneşti. Dau numai câteva exemple: În condiţiile României (traversarea Carpaţilor), în medie, un kilometru de autostradă costă aproximativ 10 milioane de euro. Pentru a avea un sistem de autostrăzi cu o densitate asemănătoare celei din Germania, de exemplu, România are nevoie de 8.000 km de autostrăzii. Asta însemnă 80 miliarde de euro, sau 13% din cele 600 de miliarde de euro care vor fi investiţi prin aplicarea Legii Cojocaru. Ne mai rămân 520 de miliarde pentru alte mari, sau mici, investiţii. Cu alte 50-60 miliarde de euro, vom face regularizarea cursurilor apelor ţării, vom scăpa de inundaţii, vom iriga cea mai mare parte a celor 9 milioane de hectare de teren arabil, vom tripla producţia de cereale, vom deveni un exportator net de produse agro-alimentare (acum importam 80% din ceea ce consumăm), vom produce 7-8 milioane tone/an de biocombustibil, nu va mai trebui să importăm niciun baril de petrol. Fiecare din cele 5 reactoare ale centralei nucleare de la Cernavodă ne costă, în medie, 2 miliarde de euro. Două au fost terminate. Urmatoarele trei ne vor costa încă 6 miliarde de euro, pentru care nu va mai trebui să împrumutăm nici un euro. Aceste 6 miliarde vor fi investite de beneficiarii celor 20.000 de euro. Cu 5 reactoare în funcţiune, centrala de la Cernavodă va produce, anual, circa 25 TWh, adica aproape jumătate din productia actuală de energie a ţării. Cu încă o centrală nucleară de dimensiunile celei de la Cernavodă, realizată cu 10 miliarde de euro, de către beneficiarii Legii Cojocaru, care vor deveni, proprietarii ei, instalată undeva pe Prut, am dispune de suficientă energie electrică ieftină, din care vom putea livra şi fraţilor noştri basarabeni, ajutându-i, astfel, să-şi accelereze apropierea de Uniunea Europeana şi de Patria Mamă. Să luăm, ca exemplu, o comună care are un număr de 3.000 de locuitori, cu vârsta de peste 18 ani, sau care vor împlini această vârstă în următorii 10 ani. Ei, bine, locuitorii acestei comune vor primi, în timpul primilor 10 ani de aplicare a Legii Cojocaru, suma de 60 milioane de euro. Socotiţi, fiecare, ce se poate face cu aceşti bani. Luaţi în calcul, de exemplu, faptul că, cu 500 de mii de euro, pot fi achiziţionate toate utilajele agricole necesare pentru lucrările agricole la peste 1.000 de hectare de teren arabil – tractoare, combine semănători, pluguri, discuri etc. Să zicem că, în comuna noastră, vom pune pe picioare 2,3, sau, chiar 4 societăţi comerciale cu acest profil, deci 2 milioane de euro. Adăugaţi alte 4 societăţi zootehnice, alte 4 legumicole, alte 6 horticole, pomicole, viticole, 2 de morărit, 2 brutării, 2 fabrici de ulei, 2 de biocombustibil, 2 de prelucrare a laptelui, 2 de prelucrare a cărnii, 2 de prelucrare a inului şi cânepii, 2-4 de construcţii, 2-4 sisteme de irigaţii, ateliere de croitorie, de încăţăminte, frizerii etc. Iată ce s-ar putea face cu un capital de 18-20 milioane de euro. Mai rămân alte 40 milioane de euro, care pot fi investite în societăţi comerciale de rang judeţean, sau naţional: centrale eoliene, hidro şi atomoelectrice, întreprinderi constructoare de maşini, metalurgice, petrochimice, autostrăzi, sisteme de irigaţii, regularizări de râuri etc. Să mai adăugăm că, prin investiţia de 60 milioane de euro, vom crea, cel puţin 600 de locuri de muncă. Am luat în calcul 100 de mii de euro investiţii pentru un loc de muncă. Putem crea un loc de muncă şi cu mai puţini bani. De exemplu, dacă investim 10.000 de euro pentru a achiziţiona un autoturim LOGAN, pe care să-l folosim ca taxi, putem crea 1,2, sau chiar 3 locuri de muncă, pentru 1,2,3 schimburi. Calculaţi, mai departe, ce venituri suplimentare vor aduce cele 600 locuri de muncă pentru bugetul comunei. Acest calcul poate fi adaptat, în mod corespunzător, la fiecare din localităţile ţării. Să recapitulăm. Anual, în România, se produce o avuţie (PIB) egală cu 120 miliarde de euro. Din aceste 120 miliarde, 1/3, adică 40 miliarde, reprezintă salarii, pensii, alte venituri derivate din salarii, iar 2/3, deci 80 miliarde, sunt profituri, care intră în buzunarele şi conturile noilor proprietari ai capitalului românesc, adică ale străinilor şi minorităţii autohtone, care nu reprezintă nici 10% din numărul total al românilor. În ţările civilizate ale Europei, salariile reprezintă 2/3 din PIB, iar profiturile, 1/3. Legea Cojocaru nu face altceva dacât să propună preluarea unei părţi din cele 80 miliarde de profituri, adică 24 de miliarde, în primul an de aplicare, care să fie folosiţi pentru împroprietărirea cetăţenilor României şi pentru crearea economiei populare, o economie care să producă bunăstare nu numai pentru minoritatea care s-a îmbogăţit prin privatizarte, ci şi pentru majoritatea care munceşte, care crează bogătia. Banii există, numai că, acum, ei intră in buzunarele şi în conturile celor care au devenit proprietari, ilegali, sau nelegitimi, asupra capitalului cetăţenilor României, capital furat de la cetăţeni de statul român şi vândut, pe nimic, actualilor proprietari. Legea Cojocaru nu face altceva decât să închidă robinetele prin care banii ţării se scurg în afară şi să redirecţioneze aceşti bani spre invesţiţii prin care să se creeze capacităţi de producţie şi locuri de muncă în România. 17. Cei care au devenit proprietari asupra capitalului românesc prin aşa-numita privatizare trebuie să accepte ca o parte din profiturile create cu acest capital sa fie transferată către cei care au creat acest capital – cetăţenii României. Ei ştiu bine că, în economia capitalistă autentică, averile, indiferent de dimensiune, sunt recunoscute şi acceptate de întreaga societate, inclusiv de cei fără avere, sau cu averi mici. Aceasta deoarece, acolo, în ţările civilizate, averea este dobândită legal şi legitim, prin economisire. Ei ştiu bine că nu au acumulat acest capital pe calea normală a economiei capitaliste, prin economisire. Ei ştiu bine că au dobândit acest capital cumpărându-l la preţurile de chilipir oferite de hoţul care furase capitalul de la cetăţeni, adică de statul român, sau sifonând sume uriaşe de la bugetul statului, căruia i-au vândut produse şi servicii la preţuri mult mai mari decât cele de pe piaţă, prin licitaţii trucate. Actualii mari proprietari de capital din România trebuie să accepte Legea Cojocaru, să recunoască drepturile de proprietate ale românilor, să răspundă cu responsabilitate la această ofertă de reconciliere pe termen lung cu poporul român. 18. Aplicarea Legii Cojocaru va avea consecinţe benefice nu numai în economie. Ea va schimba din temelii întreaga societate românească. La sfârşitul celor 10 ani, cea mai mare parte a capitalului utilizat pe teritoriul României se va afla în proprietatea marii majorităţi a cetăţenilor. Se va crea, astfel, o clasă mijlocie numeroasă şi înstărită, 65– 70% din familiile româneşti - care va avea venituri atât din muncă – salarii – cât şi din capital – profituri. Această clasă mijlocie va fi formată din cetăţeni cu adevărat liberi, al căror nivel de trai nu va mai fi dependent numai de un loc de muncă, pus la dispoziţie de proprietarii de capital. Aceşti români înstăriţi, prosperi, liberi, nu vor mai vota pentru doi mici, o bere, un kilogram de zahăr, sau de mălai. Ei vor vota pentru propriul lor interes, vor trimite în Parlament pe cei mai buni dintre ei, pentru a conduce statul lor, un stat popular, care va reprezenta şi va apăra interesele clasei mijlocii, ale românilor înstăriţi, prosperi şi liberi, nu unul oligarhic, cum este cel de acum, care apără interesele minorităţii care s-a îmbogăţit prin sărăcirea majorităţii. Deţinând atât puterea economică cât şi pe cea politică, clasa mijlocie îşi va impune şi propriile valori morale: munca, inovaţia, spiritul de întreprindere şi de economisire, cinstea, hărnicia, respectul şi iubirea faţă de semeni, spiritul de solidaritate socială, naţională, comunitară. În următorii 10 ani, România va fi parcurs o etapă importantă pe drumul său către destinul care i-a fost hărăzit de Dumnezeu, acela de a deveni o adevărată Grădină a Maicii Domnului. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Dr. Constantin COJOCARU LEGEA COJOCARU privind construcţia economiei democratice. (Proiect) Noi, Poporul Român, Ştiind, că, atât în România, cât şi în alte state ale lumii, grupuri minoritare s-au organizat în reţele politico-financiare, de tip mafiot, care controlează capitalurile, precum şi instituţiile statelor şi pe cele mediatice, pe care le folosesc pentru a-i înşela şi jefui pe cei mulţi, cei care, prin munca lor, produc avuţia, Ştiind că numai economia bazată, concomitent, pe proprietatea privată asupra capitalului şi pe principiul fundamental al solidaritaţii dintre oameni, poate asigura nu numai realizarea plenară a personalităţii fiecărei fiinţe umane, dar şi maxima valorificare a aptitudinilor tuturor oamenilor, ca şi a resurselor economice de care dispunem, Ştiind că singura soluţie, prin care noi, poporul român, ca şi alte popoare, ne putem câştiga şi păstra libertatea, bunăstarea şi demnitatea, prin care putem opri mafiile politco-financiare să ne deposedeze de avuţia pe care am creat-o şi pe care o creem, este construcţia economiei democratice, prin împroprietărirea cu capital productive a tuturor cetăţenilor, astfel încât majoritatea capitalului să rămână, pentru totdeauna, în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor, această majoritate a cetăţenilor constituind clasa mijlocie a societăţii, aceea care, deţinând puterea economică, va controla şi puterea politică, adică statul, cu toate componentele sale – legislativă, executivă, juridică, financiară, mediatică - şi îşi va impune şi propriile sale valori morale: munca, cinstea, competenţa, curajul, spiritul de iniţiativă, de solidaritate socială şi naţională, dragostea faţă de Dumnezeu, de familie, de neam şi de ţară, Prin voinţa noastră suverană, adoptăm prezenta lege: Art.1. Se constituie Fondul de Investiţii al Poporului, care se alimentează din următoarele surse: a) impozitul progresiv pe avere; b) profiturile şi dividendele încasate de stat pentru capitalul aflat în proprietatea sa; c) veniturile încasate de stat din vânzarea capitalului aflat în proprietatea sa; d) impozitele, amenzile şi veniturile încasate de stat prin aplicarea prevederilor legale referitoare la controlul averilor; e) alte surse prevăzute de lege. Art.2. Impozitul progresiv pe avere se stabileşte astfel încât să se asigure preluarea la Fondul de Investiţii al Poporului a echivalentului a 20% din PIB, în fiecare an. Art.3. În termen de 60 zile, Guvernul va prezenta Parlamentului proiectul legii impozitului progresiv pe avere, proiectul legii privind controlul averilor şi proiectul legii privind revizuirea Constituţiei. Art.4. Fondul de Investiţii al Poporului este folosit pentru finanţarea de proiecte de investiţii, elaborate în conformitate cu prevederile Planului Naţional de Dezvoltarte şi cu prevederile Programelor Operaţionale Sectoriale. Art.5. Proiectele de investiţii sunt elaborate, gratuit, de către Agenţia Naţională de Consultanţă pentru Investiţii şi sunt selectate, pentru finanţare, prin concursuri de proiecte, organizate de către autorităţile de managemant ale Programelor Operaţionale Sectoriale, în limita disponibilităţilor alocate de la Fondul Naţional de Solidaritate şi Dezvoltare. Art.6. În termen de 60 de zile, Guvernul va prezenta Parlamentului proiectul legii privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Consultanţă pentru Investiţii. Art.7. Sunt finanţate cu bani de la Fondul de Investiţii al Poporului proiectele de investiţii prezentate de cetăţeni români, ca persoane fizice autorizate, sau de persoane juridice române, care au ca asociaţi, sau acţionari, numai cetăţeni români: asociaţii familiale, societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, cooperative, etc. Art.8. Capitalul rezultat din realizarea proiectelor de investiţii intră, gratuit, în proprietatea privată a celor care au solicitat finanţarea. Art.9. Activele achiziţionate cu bani primiţi de la Fondul de Investiţii al Poporului nu pot fi înstrăinate. Ele pot fi lăsate moştenire, conform legii. Art.10. În primii 10 ani de aplicare a prezentei legi, fiecare cetăţean major al României este îndreptăţit să primească, de la Fondul de Investiţii al Poporului, echivalentul sumei de 20.000 de euro, pentru finanţarea de proiecte de investiţii elaborate şi aprobate conform prezentei legi. Acest drept poate fi exercitat timp de 10 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, de către persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani înainte de sau la data intrării în vigoare a legii, respectiv, timp de 10 ani de la data când au împlinit vârsta de 18 ani, de către persoanele care vor împlini vârsta de 18 ani după data intrării în vigoare a prezentei legi. Art.11. Începând cu anul al 11-lea de aplicare a prezentei legi, fiecare cetăţean, după împlinirea vârstei de 18 ani, este îndreptăţit să primească, de la Fondul de Investiţii al Poporului, o sumă egală cu produsul dintre procentul de 20% şi PIB-ul din anul respectiv, împărţit la numărul cetăţenilor care împlinesc vârsta de 18 ani, în anul în cauză, sumă care va fi folosită pentru finanţarea de proiecte de investiţii elaborate şi aprobate conform prezentei legi. Acest drept poate fi exercitat de către persoanele în cauză timp de 10 ani de la data la care au împlinit vârsta de 18 ani. Art.12. Tinerii, în vârstă de până la 35 de ani, care nu au şi nu au avut o locuinţă în proprietate, pot opta ca jumătate din sumele cuvenite lor, conform art.10 şi art.11, să fie folosite pentru plata parţială sau integrală a preţului primei lor locuinţe. Art.13. Pe perioada aplicării prezentei legi: a) Masa monetară nu poate creşte într-un ritm mai mare decât cel al creşterii Produsului Intern Brut; b) Statul român nu poate contracta împrumuturi decât dacă ţara este în stare de mobilizare, de război, de asediu, sau de urgenţă; c) Cheltuielile bugetului general consolidat al statului român nu pot fi mai mari decât veniturile acestui buget, cu excepţia cazurilor în care ţara este în stare de mobilizare, de război, de asediu, sau de urgenţă. d) Persoanele fizice şi juridice române nu pot emite valori mobiliare decât contra aporturi în natură şi în numerar; e) Până la adoptarea monedei euro, persoanele fizice şi juridice române nu pot efectua operaţiuni de încasări şi plăţi, sau de creditare, decât în moneda naţională, leul. Art.14. Prezenta lege nu poate fi abrogată, completată, sau modificată, decât prin referendum, prin voinţa noastră suverană, a poporului român. [youtube]http://www.youtube.com/watch?v=yz0LUwGuCzk[/youtube]
 
 
Internet 1263 14-07-2015 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 34 Pagina incarcata in 0.138521194458 secunde