Jocurile de culise din spatele infiintarii Rezervei Federale

 
Scopul existentei acestei institutii era sa functioneze ca un organism care sa guverneze sistemul bancar si sa ajute bancile sa isi mareasca rezerva monetara intr-un mod coordonat, fara sa sufere de pe urma cererilor masive ale deponentilor sau ale detinatorilor de titluri de valoare. Severa criza financiara, Panica din 1907, a lovit la inceputul lunii octombrie. Nu numai ca SUA a avut parte de o recesiune majora si de o contractie monetara, dar marile banci din New York si Chicago au avut din partea guvernelor permisiunea de a isi suspenda platile numerare. Imediat dupa Panica, bancherii si oamenii de afaceri ai SUA au ajuns la concluzia ca trebuie sa se infiinteze o banca centrala, ca institutia ce poate reglementa economia si sa serveasca precum un creditor de ultima instanta pentru a ajuta cu bani bancile cu probleme. Reformatorii aveau doua obstacole de trecut: sa se puna de-acord cu toate detaliile legale si sa mobilizeze opinia publica pentru a sustine acest proiect. Pentru a reusi primul deziderat, toti academicienii si expertii trebuiau sa fie convins ca Rezerva Federala este cea mai buna idee. Doua organizatii care s-au dovedit folositoare in aceasta mobilizare a elitelor: Academia Americana a Stiintelor Politice si Sociale din Philadephia si Amademia de Stiinte Politice a Universitatii Columbia. Cele doua institutii au tinut trei simpozioane in timpul iernii 1907 – 1908, militand pentru infiintarea Rezervei Federale. Academicienii si profesorii de stiinte politice si economice aduceau in fiecare zi argumente in favoarea FED-ului si a nevoii centralizarii sistemului bancar. Membrii AASPSP erau JP Morgan si oamenii lui: purtatorul sau de cuvant, Elihu Root si avocatul sau, Francis Lynde Stetson. Unul dintre speaker-ii de la simpozioane a fost George E. Roberts, seful Bancii Comerciale Nationale din Chicago, care mai tarziu a devenit Banca Nationala si care era banca lui Rockefeller. Discutiile academice trebuiau sa imbrace forma legala astfel ca, in ianuarie 1908, reforma bancara ajunsese in mainile senatorului republican Nelson W. Aldrich, socrul lui John D. Rockefelller jr. El a introdus Legea Aldrich care se referea la modul cum bancile nationale puteau sa faca o emisiune de moneda in situatii de urgenta. Un alt lucru bun al acestei legi a fost infiintarea Comisiei Nationale Monetare, al carei rol era sa investigheze, sa sugereze propuneri pentru reforma bancara si sa tina in afara sferei politice problemele financiare. Aldrich era seful acestei Comisii care a fost inaugurata in iunie 1908. Pentru a avea succes, Aldrich stia ca acest organism trebuia sa functioneze ca o alianta intre Rockefeller, Morgan, Kuhn si oamenii lui Loeb. Cei doi experti din cadrul Comisiei au fost numiti la sugestia lui Morgan. Iar prim-consilierul lui Aldrich era tot omul lui Morgan, Henry Davison, unul dintre fondatorii Bankers Trust Company. Spre exemplu, Davison a fost cel care, inainte sa inceapa Primul Razboi Mondial, a fugit in Anglia pentru a cimenta relatiile dintre banca lui Morgan si Banca Angliei si pentru a parafa intelegerea ca banca lui Morgan sa aiba monopol pe titlurile guvernamentale ale britanicilor si francezilor pentru a fi transferate in SUA pe timpul razboiului. Un alt personaj cheie a fost Charles Eliot, unul dintre cei mai buni prieteni ai presedintelui Roosevelt si ucenicul lui Morgan. Toata toamna lui 1908 a fost petrecuta in Europa de membrii Comisiei lui Aldrich, acolo unde acestia au sustinut conferinte si au facut schimb de informatii cu sefii celor mai mari banci europene si banci centrale. Odata culese informatii din Europa, Comisia a apasat acceleratia in decembrie si membrii sai au inceput un lobby feroce pe langa toti sefii de banci pentru a-i convinge de utilitatea unei Rezerve Federale. Apoi, in 1909, Wall Street Journal a inceput o campanie furibunda de presa in care membrii Comisiei prezentau argumentele in favoarea viitorului FED. Luand modelul Reichsbank-ului, 60% din bancherii SUA doreau o banca centrala care sa nu fie controlata de Wall Street sau alt interes monopolistic. Acum, dupa ce toata teoria functionarii FED-ului ajunsese la cunostinta publicului, era timpul unui plan concret pentru a fi adoptat. Deja suntem in a doua jumatate a lui 1910 iar Henry P. Davison, omul lui JP Morgan, a avut ideea de a-i aduna pe cei mai importanti bancheri intr-un super-secret conclav pentru a redacta actul normativ de infiintare a Rezervei Federale. Astfel ca, senatorul Aldrich, alaturi de partenerii sai, au purces catre coasta Georgiei, acolo unde s-au cazat la un stabiliment de pe Insula Jeckyll care era in proprietatea lui JP Morgan. Oficial, acestia erau acolo pentru o partida de vanatoare de rate. Un reporter aflase insa adevaratul motiv pentru care acestia se intalnisera, insa jurnalistul a fost convins de Davison sa nu publice stirea. Dupa zece zile, actul normativ era aproape batut in cuie. Singurul lucru unde nu se cazuse de-acord era faptul ca aldrich voia o banca centrala pe modelul european, in timp ce Warburg, un alt membru al Comisiei, dorea descentralizarea acestei institutii de spectrul politic. Victoria a fost a lui Warburg si a bancherilor care erau reprezentati astfel: doi erau oamenii lui Rockefeller (Aldrich si Vanderlip), doi erau ai lui Morgan (Davison si Norton), Kuhn, unul era al lui Loeb (Warburg) si Andrew, care era prieten cu toti. In ianuarie 1911, Comisia lua la cunostinta Planul Aldrich. Numai ca a aparut un eveniment neprevazut. In loc ca actul normativ sa fie prezentat direct in Congres, leguitorii au preferat sa mai astepte un an, pana in ianuarie 2012. Intarzierea a fost cauzata de faptul ca democratii, practic, au maturat tot in alegerile electorale din 1910 iar Aldrich, dezamagit, a decis sa nu mai candideze pentru Senat. Practic, faptul ca Democratii au fost castigatori, le-au zadarnicit planurile lui Aldrich si bancherilor au fost putin zadarnicite, asa ca acestia au trebuit sa se regrupeze si sa isi accelereze agitatia si lobby-ul. Data de 18 ianuarie 1911 a fost consacrata ca Ziua Monetara si atunci a fost organizata o conferinta dedicata oamenilor de afaceri. Au luat parte membri din Comisia Nationala pentru Schimburi Comerciale, Camera de Comert a New York-ului si Asociatia Comerciantilor a New Yorkului. La aceasta conferinta s-a facut un lobby foarte puternic pentru Planul Aldrich, propunandu-se implementarea unei reforme monetare si a unei ligi formate din oamenii de afaceri care vor sa existe o banca centrala. Toti membrii de la conferinta au votat aceasta rezolutie. Pana in noiembrie 1911 a fost foarte simplu ca Asociatia Bancherilor Americani sa fie convinsa in a sustine infiintarea Rezervei Federale. Pe de alta parte, anii 1912 si 1913 au adus multa confuzie intrucat Partidul Republican s-a impartit intre insurgenti si reglemantatori iar Democratii au castigat control aproape nemarginit in guvernul federal. Totul a culminat cu alegerea lui Woodrow Wilson in fruntea SUA in noiembrie 1912. Planul Aldrich a fost introdus in Senat in 1912 dar a murit din fasa. Bancherii si-au dat seama ca numele lui Aldrich era o problema, asa ca l-au scos pe-acesta din ecuatie si, cu o serie de mici ajustari, au tranformat aceasta masura intr-una initiata de Democrati. Spre fericirea reformatorilor, acest proces de transformare a fost usurat la inceputul lui 1912 atunci cand Parker Willis a fost numit asistentul administrativ al lui Carter Glass, un Democrat din Virginia care acum conducea Casa Bancherilor si Comitetul Valutar. Willis invatase economie de la cei doi copii ai lui Carter Glass, asa ca democratii credeau ca au controlul. Numai ca bancherii reformatori doreau ca acestia sa faca numirile boardului Rezervei Federale iar acest lucru era improbabil. Asa ca s-au repliat si si-au dat seama ca un cartel coordonat de guvern putea fi numit de Presedinte si de Congres, iar bancherii puteau sa ii numeasca pe majoritatea oficialilor din regionalele Rezervei Federale. Bancherii nu au asteptat mult asa ca cel care a primit controlul acestor operatiuni a fost Benjamin Strong, omul lui Morgan de la Bankers Trust. El a fost numit si seful Rezervei Federale a New Yorkului si, in timp ce toata lumea se certa pe Actul Glass, legea Rezervei Federale a fost adoptata in decembrie 1913 si a fost primita cu urale de comunitatea bancara.
 
 
Internet 1439 14-07-2015 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 28 Pagina incarcata in 0.164800167084 secunde