Ion Cristoiu: Ca și în 1940, Țara e lăsată pe mîna unui Neghiob Iresponsabil!

 

Motto: Fiecare zi care trece cu Klaus Iohannis la Cotroceni e un atentat la siguranța națională.

maxresdefault (1)

Din Istoria României m-a uluit resemnarea cu care noi am acceptat nu atît Cedarea Basarabiei prin Diktatul de la Moscova, cît mai ales Ultimatul sovietic potrivit căruia trebuia să plecăm din teritoriile cedate în doar patru zile.

În noaptea de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Molotov șeful Diplomației sovietice, îi prezenta ambasadorului nostru la Moscova ultimatumul:

În decursul zilei de 27 iunie 1940, România trebuie să răspundă dacă acceptă sau nu Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

La o asemenea amenințare pentru o țară, te-ai fi așteptat, dacă nu la ridicarea la luptă cu arma în mîini, atunci, măcar la un refuz ferm, din care rușii să priceapă că n-au de a face cu niște căcăcioși.

Dacă-l primeau, rușii, cu deja nefericita experiență a finlandezilor, care se opuseseră cu arma-n mîini, poate că s-ar mai fi gîndit înainte de a da al doilea ultimatum.

De unde și pînă unde însă un răspuns ferm din partea celor care nu erau finlandezi?

Pe 27 iunie 1940, România anunță că „este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.”

Rușii lansaseră ultimatul și pentru a ne testa, dovadă că nu precizaseră un termen.

Testul le arătase că România va înghiți orice.

Astfel că, în noaptea de 27 iunie 1940, Rușii trec la al doilea pas:

Ultimatumul prin care România trebuia să evacueze Basarabia și Bucovina de Nord în patru zile, începînd de la ora 14, ora Moscovei, 28 iunie 1940, trupele sovietice urmînd în același timp să ocupe teritoriile din care se retrăgeau Armata și Administrația noastre.

Cînd se vorbește de Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord accentul cade pe acceptarea de către noi a ultimatului sovietic din 26 iunie 1940.

Fără a neglija tragedia semnificată de orice cedare de teritorii, nenorocirea națională, provocată de lașitatea românească, a constat în acceptarea ultimatului cu patru zile.

Dezastrul uman și material al plecării în fugă, fără a trage un foc de armă, dintr-o lume în care ne aflam de peste două decenii, a fost principalul aspect tragic al Cedării.

Regele Carol al II-lea a convocat un Consiliu de Coroană pentru noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, în care s-a acceptat ultimatumul cu 26 de voturi pentru și 6 contra.

Și atît.

Pe 28 iunie 1940, Guvernul Gheorghe Tătărăscu a acceptat ultimatumul.

Așadar, marea crimă n-a constat atît în acceptarea Cedării, cît mai ales în acceptarea ultimatumului de pleca din Basarabia și Bucovina de Nord în doar patru zile.
Dacă ne opuneam de la început, dacă răspundeam luînd poziție de luptă, poate că rușii – repet – cu experiența Finlandei în memorie, ar fi îngăduit o perioadă de timp mai mare, perioadă în care în plan uman și administrativ s-ar fi rezolva multe lucruri.

Pe 1 iulie 1940, generalul Ion Antonescu se prezintă în audiență la Carol al II-lea, pentru a-i da un Memoriu în care pune punctul pe i.

„Majestate,

Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfîşietoare. Mari şi mici unităţi surprinse, părăsite, se lasă dezarmate la prima ameninţare. Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense şi depozite militare acumulate acolo din incurie (neglijență) şi menţinute pînă în ultimul moment, au rămas în mîna inamicului. Iată Majestate, schiţat în fugă, numai un capitol al tragediei şi al calvarului unui Neam, care este numai la început. Poporul şi Armata au fost dezarmate fără luptă. (…). Ţara care simte, Ţară care vede, Ţară care presimte este consternată şi în panică. Este consternată şi în panică fiindcă a auzit de repetate ori pe prim-miniştrii şi pe miniştrii săi declarând: «Sîntem înarmaţi pînă-n dinţi», «nu vom ceda nici o brazdă», «să avem încredere oarbă şi fără control în şefi şi în priceperea şi înţelepciunea regelui».”

Viitorul Mareșal sesizase Marea Tragedie.

Acceptînd să se retragă fără un foc de armă, în cîteva zile, România își abandonase fără milă proprii cetățeni.

La cele două ultimatumuri, care a fost reacția României?

Una sub semnul expresiei prin care ne-am justificat de nenumărate ori lașitatea:

Asta e! Ce putem face noi, ăștia mici?

Reacțiile la Diktat s-au limitat la un schimb de note cu Guvernul sovietic.

Decizia a fost luată exclusiv de un singur om: Carol al II-lea.

Numai că omul care-și asumase o astfel de decizie era un Neghiob.

Un Neghiob iresponsabil.

Luni, la Versailles, a avut loc o întîlnire informală a patru țări membre ale UE: Germania, Franța, Italia, Spania.

Deși nu s-a emis nici un Comunicat, declarațiile făcute presei înainte și după de către participanți au confirmat ceea ce pînă atunci era doar obănuială:

Se pune la cale reorganizarea UE după modelul Consiliului de Securitate al ONU.

Teoretic, ONU e condusă de cei 15 membri ai Consiliului de Securitate.

Practic, organizația e condusă de doar cei cinci membri permanenți ai Consiliului, cei care au drept de veto.

În măsura în care n-a fost ocupată cu Scandalul din PSD, cu inutila Declarație politică prin care Parlamentul face copy-paste după un articol din Constituție, cu avatarurile procurorului Zdreanță și cu izvorul nesecat de măriri de salarii promis de Guvernul Sorin Grindeanu, Presa noastră a publicat știrea folosind sintagma Europa cu mai multe viteze!

Această sintagmă, lansată de președintele Comisiei Europene, dă seama de o uriașă manipulare, menită a îndulci lovitura întruchipată de ticluirile de la Versailles. E ceva asemănător obligației ca în România porcul, înainte de a fi tăiat, să fie drogat.

De parcă drogat sau nedrogat, porcul tot n-ar muri!

Europa cu mai multe viteze e de fapt o sintagmă menită a ascunde realitatea hîdă a împărțirii membrilor UE, pînă acum egali în drepturi sau măcar pretins egali în drepturi, în membri de tip membru permament al Consiliului de Securitate și membri de tip membru nepermanent al Consiliului de Securitate.
Cel puțin patru state mari din Uniunea Europeană au decis constituirea unei noi Uniuni Europene, Uniunea Europeană-Premium, lăsînd de izbeliște celelalte membre ale UE care rămîn în UE pur și simplu, pe dinafară adică.

Potrivit declarațiilor Angelei Merkel, celor 27 de membre ale Uniunii Europene, rămase după Brexit, li se propune o nouă Uniune Europeană, o UE clasa Business, alcătuită din doar cîteva țări, apropiate ca dezvoltare economică, în stare să suporte o integrare mai mare fără a mai fi nevoie de acceptul altor state membre.

Deși rămîn în UE, celelalte țări vor trebui să facă noi eforturi pentru a fi admise în UE Premium.

Dincolo de întrebări legitime precum: Și celelalte țări care nu pot suporta noile condiții ce fac? Nu cumva țări precum România vor trebui să intre din nou în UE? rămîne adevărul dureros pentru statele membre ale UE:

Deși teoretic egale doar cîteva state mari vor să impună celorlalte proiectul unei noi UE.

România se găsește în apropierea unui eveniment de semnificațiile celui dat de Cedarea Basarabiei.

Desigur, ca și în cazul Cedării, sîntem prea mici pentru a ne opune deciziei deja luate.

Asta nu înseamnă că trebuie să repetăm în 2017 resemnarea mioritică din 1940.

Chiar dacă deciziile au fost deja luate, România își poate face auzită vocea la nivel european printr-un protest energic împotriva acestei expresii fățișe a atitudinii de tip colonialist a Marilor Puteri.

Acest protest nu poate lua însă forma măcănitului de Rață Mecanică al Chiriașului de la Cotroceni la ieșirea de la Ședința de Bilanț a Parchetului General.

Într-o Declarație gen Luată pe scări, etapa prima treaptă, Klaus Iohannis a reușit în doar cîteva rînduri să expună o mie și una de neghiobii, între care la loc de frunte se numără cea potrivit căreia Proiectul n-a fost decis, Proiectul a fost supus discuției și că noi trebuie să intrăm în nucleul dur al UE.

Vocea României – fie ca protest, fie ca punct de vedere la nivelul UE – se poate face auzită doar dacă spre deosebire de momentul cedării, se naște și se dezvoltă un tărăboi național.

Acest tărăboi poate fi stîrnit de Președintele României.

Înțeleg că pe post de Carol al II-lea în variantă de Rață mecanică, Klaus Iohannis va merge la Bruxelles fără a fi consultat dacă nu Parlamentul, atunci măcar partidele parlamentare.

Desigur, o consultare n-ar fi făcut ca România să provoace eșecul Proiectului nefast.

Da, dar ea ar fi dat un semnal că România nu mai are de gînd să accepte Diktatele cu resemnări mioritice smiorcăitoare.

Devenit peste noapte TeFeList cu mașină blindată, Klaus Iohannis a putut coborî în stradă la manifestație la o manifestație neautorizată cînd a fost vorba de interesul Sistemului.

Tot pentru a rezolva interesul Sistemului, Klaus Iohannis a mers în Parlament pentru a transmite un Mesaj.

Acum e vorba de interesul național al României:

Cele de a arăta Europei că, deși suntem căcăcioși ca și în 1940, acum măcar ne punem pamperși.

Acum însă cînd interesul național e de a da un semnal viguros că refuzăm să fim transformați în țara care va fi obligată să ceară o nouă admitere în UE, Klaus Iohannis nu merge în Parlament, nu se consultă cu nimeni, nu dă nici un semnal grav, de genul unei Declarații de presă.

Ca și Carol al II-lea în 1940, decide de capul lui într-o chestiune de destin al României.

Din nenorocire, ca și Carol al II-lea, el e un Neghiob.

Un Neghiob Iresponsabil.

N.B. În 1940 s-a găsit un bărbat precum generalul Ion Antonescu care să-i strige Neghiobului Iresponsabil din fruntea României că țara se prăbușește.
Vedeți azi pe cineva în stare să facă același lucru cu Klaus Iohannis? Eu unul nu văd. Că doar n-o să strige la Klaus Iohannis Liviu Dragnea?!

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Ion Cristoiu Blog

 
 
Gandeste 66 10-03-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 53 Pagina incarcata in 0.145346879959 secunde