Iepurele precambrian şi patosul fragilităţii. La douăzeci de ani după Carl Sagan

 

Tweet

Pe 20 decembrie, comemorăm două decenii de la moartea lui Carl Sagan, unul dintre cei mai spectaculoşi şi mai influenţi pedagogi pe care i-a avut omenirea în timpurile ei recente. Astronom şi fizician, Sagan este autorul unor volume iconice care au inspirat generaţii şi care continuă să o facă şi azi .Serialul său, „Cosmos”, a fost urmărit de sute de milioane de telespectori, iar cuvintele sale emoţionante, continuă să străbată sub forma unor înregistrări, spaţiul pe care l-a iubit atât de mult.

Sagan este în primul rând un savant, un reprezentant al ştiinţei moderne, un avocat al curiozităţii neostoite şi un mare umanist. În ceea ce mă priveşte, iubesc la Sagan profunzimea privirii, empatia comprehensivă, omenescul viziunii şi nesfârşita încredere în oameni şi în posibilităţile lor. Este adevărat că ansamblul tehnicilor şi proceselor pe care le desemnăm azi sub numele de „ştiinţă modernă” ne relevă un univers care, după cum spunea Steven Weinberg[1], laureatul Nobel pentru fizică, pare tot mai lipsit de sens pe măsură ce este mai cognoscibil. După părerea lui Sagan însuşi, cunoaşterea ştiinţifică nu este decât o succesiune de retrogradări.[2] Sub fascinaţia a ceea ce ne dezvăluie, omul îşi descoperă tot mai mult condiţia de vagabond, de „ţigan la marginea unui Univers indiferent la muzica sa”, pentru a folosi superba expresie a lui Jacques Monod.[3] Confruntată cu imaginea tot mai convingătoare a unui Univers arbitrar şi ostil, teologia (în special cea creştină, fundamental antropocentrică) a intrat, odată cu Copernic într-un proces simetric de apofatizare. Astfel, ea se vede silită să mizeze tot mai puţin pe doctrinele armoniei dintre cer şi pământ sau pe augustiniana doctrină a analogiei pentru a miza tot mai mult pe insondabilul voinţei divine şi pe funcţia pură a credinţei. Într-o lume în care semnele prezenţei divine sunt imperceptibile, credinţa pură este arma ultimă, ea însăşi ireductibilă.[4]Este ceea ce Mircea Eliade numea „totala camuflare a sacrului în profan”. În mintea mea, atunci când mă gândesc la inatacabilitatea credinţei în faţa faptului brut, apare una dintre scenele finale din Katyń, filmul lui Andresz Wajda din 2007, în care ofiţerul polonez, aflat pe marginea gropii comune deja plină cu trupurile camarazilor lui şi cu pistolul ucigaş la ceafă, îşi face cruce cu o figură în care se combină teama, speranţa şi beatitudinea martirilor. Acolo unde absenţa lui Dumnezeu devine apodictică, credinţa va fi deplină sau nu va fi deloc.

De aceea, Sagan nu trebuie văzut (şi nici nu este) drept un reprezentant postiluminist al mitului existenţei deplin raţionale  care bântuie încă minţile anumitor seculari. Eu îl văd mai degrabă ca pe unul dintre reprezentanţii recenţi ai unei religiozităţi alternative, o religiozitate imanentistă, monistă şi naturalistă care n-a fost vreodată lipsită de reprezentanţi, de la Epicur până astăzi. Ca pe propunătorul unui etos al evenimentului, improbabilului şi rarităţii, precum şi a ceea ce în altă parte am numit „patosul fragilităţii”[5]. O religiozitate care trece evenimentul, diferenţa, indiferenţa cerurilor şi caracterul accidental al existenţei de partea pozitivului şi nu în contul negativităţii. O religiozitate mai umană, întrucât este mai în acord cu ceea ce ştiinţa ne arată despre lume şi om şi, tocmai de aceea, mai puţin predispusă la fanatism. Crezul acestei religiozităţi naturaliste este exprimat sintetic în celebrul fragment din volumul Un palid punct albastru. Exploatând magistral imaginea Pământului capturată în februarie 1990, de staţia Voyager  1, de la marginea sistemului solar, astronomul şi pedagogul Sagan ne oferă pagini memorabile, care-ţi taie respiraţia şi care alcătuiesc unul dintre cele mai zguduitoare şi mai profunde apeluri la conştientizare şi responsabilitate făcute vreodată: „Priviţi din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta şi-au trăit şi îşi trăiesc viaţa toţi cei pe care-i iubeşti, toţi cei pe care—i ştii, toţi cei despre care ai auzit şi, până la urmă, toate fiinţele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor şi suferinţelor noastre, mii de religii, ideologii şi doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător şi culegător, fiecare erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege şi ţăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă şi tată, copil plin de speranţă, inventator şi explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare „superstar”, fiecare lider suprem, fiecare sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo – pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.”

Raporturile ştiinţei cu credinţa sunt din ce în ce mai complicate. Teologia antropocentrică face eforturi subtile şi giganteşti pentru a asimila faptul ştiinţific. Există multe încercări oneste şi altele mai puţin oneste. Aşa cum, uneori, există chiar refuzul de a accepta faptul ştiinţific. Există detractori ai ştiinţei care luptă la baionetă, supralicitând failibilitatea ei şi visând în taină ca, undeva, intr-un strat de rocă precambriană, să fie găsit un schelet fosil de iepure. Un iepure precambrian ar fi cu adevărat un scandal care ar putea răsturna dintr-o dată darwinismul, poate cea mai agresiv non-antropocentrică doctrină ştiinţifică contemporană. Dar iepurele precambrian intârzie să apară. Şi aş îndrăzni, în bună tradiţie pascaliană, să pariez că nici nu va apărea. Va trebui cel mai probabil să acceptăm ceea ce ştiinţa ne spune cu privire la locul nostru în Cosmos şi în lumea vie.

Sagan, pe deplin conştient de dificultăţile conceptuale ale practicii şi teoriei ştiinţifice, îndrăzneşte să creadă, laolaltă cu ceilalţi savanţi că, dincolo de poticnirile şi derivele ei, ştiinţa reuşeşte să ne spună ceva cu adevărat valid despre lume. Ştiinţa care a asumat failibilitatea noastră structurală fără să o explice printr-o cădere. Care a asumat arbitrarul şi contigentul lumii fără să implice vreo escatologie. Care a asumat suferinţa şi distrugerea fără să implice vreo teodicee. De aceea, religiozitatea lui ştiinţifică este una care face opţiuni contrare dualismelor teologice si metafizice clasice care se aşteaptă să poată răscumpăra arbitarul, răul şi suferinţa. Pentru Sagan, fragilitatea este primordială. Acceptarea ei şi a etosului pe care-l presupune nu doar că este posibilă, dar, privind lumea de azi, aş spune că devine urgentă. Poate că e vremea să înţelegem că această alianţă a oamenilor este tot ceea ce putem opune adâncului negru şi neomenesc al cerului fără de sfârşit.

Ca profesor, mi—aş dori din suflet ca tot mai mulţi elevi să descopere intensitatea pasionată a cărţilor lui Sagan. Pentru că, după cum ne spune marele dispărut, orice copil este un naturalist prin naştere.

NOTE____________


[1] Steven Weinberg, Primele trei minute ale Universului, Editura Politică, 1984, p. 168

[2] Carl Sagan, Un palid punct albastru, Herald, Bucureşti, 2016

[3] Jacques Monod, Hazard şi necesitate, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 146

[4] Paul Veyne exprimă admirabil acest lucru: “Credinţa şi raţiunea au câteva raporturi, însă insuficiente sau parţiale. Fără credinţă gratuită şi fără Revelaţie nu există credinţă adevărată. Praestet fides suplementum sensuum defectui vom intona laolaltă cu Toma din Aquino: cunoaşterea empirică nu poate duce la credinţă.” (în Când lumea noastră a devenit creştină, Tact, Cluj Napoca, 2010, p. 84)

[5] https://bookhub.ro/carl-sagan-un-palid-punct-albastru/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 
 
Contributors 188 20-12-2016 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 10 Pagina incarcata in 0.192712068558 secunde