Iancu Jianu

 
Un mic boier din Oltenia care s-a apucat să lupte împotriva stăpânirii. Un om care a inspirat în 1981 un film de succes. O viaţă care a devenit legendă: Iancu Jianu. Era un bărbat scund, dar vânjos, cu părul roşcat, cu faţa ciupită de vărsat, cu buzele negre şi mustaţa tunsă scurt. Asa îl descriau contemporanii pe Iancu Jianu. Un om energic, plin de viaţă, de barbaţie, curajos, dârz, îndrăzneţ, ager, sprinten şi un ţintaş desăvârşit, însetat de dreptate şi dominat de spiritul justiţiar. Iancu Jianu a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârşit mânuitor al armelor şi un foarte bun călăreţ. Se zicea că nu are egal în ţară într-o luptă dreaptă deşi nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund, cel mult 1.75 m şi zvelt (în tinereţe). Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneţ, energic şi avea un şarm personal deosebit. Era fiul unei familii destul de înstărite de slugeri pe domeniile boierilor din Romanaţi. La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci şi trei tunuri. Acţiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau şi un puternic caracter naţional (anti-fanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune. Biserica lui Iancu Jianu, Oltenia Momentul culminant îl constituie campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia sunt incendiate Vidinul şi Plevna, fiind ucis şi paşa din Vidin (Pazvan-Oglu), în replică la acţiunile paşalei care atacase Craiova şi mai multe sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reuşit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obştii în Craiova şi Caracal. Este prins printr-un şiretlic pe când mergea neînsoţit, pe străzile Bucureştiului. Este osândit la moarte, fiind însa iertat în urma unei întâmplări cu aer romantic. Potrivit legii pământului, daca o fată de neam cerea de soţ un osândit, acesta era iertat. Mai multe domnite de la curte îşi exprimă această dorinţă. Iancu Jianu alege una dintre dânsele şi renunţă treptat în următorii ani la viaţa de haiduc. Devine cu timpul un mărunt boier de ţară, cu moşii în Romanaţi şi mai multe case şi conace risipite prin Craiova, Bucureşti, Caracal şi Slatina. În 1821 un Iancu Jianu la anii maturi îl întâmpină într-un cadru emoţionant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Jian făcând joncţiunea la Slatina cu armata lui Tudor, haiducii lui Iancu Jianu intră în rândurile pandurilor. Primul steag al României, steagul purtat de Tudor şi realizat de Petrache Poenaru, la intrarea în Bucureşti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central Bucureşti a fost donat guvernului României de un urmaş al jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu, steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preţ în pereţii casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani. S-a stins din cauze naturale, la adânci bătrâneţi, departe de tumultul haiduciei. În biserica Adormirea Maici Domnului, ctitorită de familia Jianu, se afla înmormântat vestitul haiduc. Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figura legendară şi romantică într-o perioadă foarte tulbure din Ţara Românească. Haiducul Iancu Jianu Din neamul boieresc al Jienilor, Iancu a fost personajul cel mai cunoscut. Ştim că s-a născut la Caracal, în anul 1787, data consemnata pe lespedea de piatra de pe mormântul sau. Era fiul paharnicului Costache Jianu, cel care în 1781 fusese numit de Alexandru Ipsilanti ispravnic al judeţului Romanaţi. Noi ne-am obişnuit cu înfăţişarea haiducului aşa cum si-a imaginat-o pictoriţa Hortensia Popescu, dar chipul adevărat îl desprindem din frumoasa descriere făcuta de contemporanul sau Ion Ghica: „Om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă, îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap şapcă, la brâu pistoale şi un cuţit cu plăsele de os şi puşca în cumpănă în mâna dreaptă. Ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare, încăleca fără a pune piciorul în scară şi nici mâna pe coama calului şi băga glonţul prin veriga de inel.“ Iancu Jianu a mai avut trei fraţi: Amza, Dumitrache şi Manolache, el fiind, e pare, cel mai mic. Afirmaţia din unele lucrări potrivit căreia ar fi avut şi o soră, Ancuţa, nu se confirmă. Cei care susţin acest lucru vor să dea o explicaţie mai romantica momentului în care eroul s-a apucat de haiducie. După aceştia, Iancu ar fi făcut acest pas la vestea că Ancuţa, chiar în ziua în care urma să se logodească cu Tudor Vladimirescu, fusese răpită de cârcerdarul Stoica, din ordinul vel vornicului Samurcaș. O Ancută a existat, într-adevăr, numai că ea nu a fost sora, ci… soacra haiducului și, evident, nu a fost niciodată eroina unei asemenea aventuri. Asa cum au arătat unii dintre autorii care s-au ocupat şi au scris despre el (generalul Petre Vasiliu Năsturel sau locotenent-colonelul Dimitrie Papazoglu), Iancu a apucat calea codrului din dorinţa de a îndrepta relele din ţară. „Pornit de un sentiment curat românesc“ (D. Papazoglu), Iancu si-a întocmit o ceată de haiduci, pedepsind abuzurile comise de dregătorii şi slujitorii corupţi din acei ani de sfârşit ai domniilor fanariote. Era ştiutor de carte, cu relaţii în rândul boierilor de ţară, cu toţii nemulţumiţi că „slujbele toate ale tarii [erau] date pe mâna lor“ (clientelei fanariote). P.V. Năsturel invocă şi un incident care ar fi umplut paharul nemulţumirilor. Într-una dintre zile, nu se precizează anul, zapciul trimis să strângă dările, în ciuda rugăminţilor lui Iancu de a-i păsui pe cei pentru care el însuşi se pusese chezăș, a încasat prin silnicie obligaţiile datorate. Plecat cu treburi la Caracal, la întoarcere a aflat despre cele petrecute. Mânios, i-a ţinut calea zapciului şi l-a ucis, după care s-a făcut nevăzut. Cert este faptul că Iancu nu era un om sărac, îndemnat spre haiducie din nevoi materiale. Într-un document din 25 septembrie 1815 este cuprins inventarul averii sale, aşa cum l-a declarat sub proprie semnătură:14 ţigani anume, Neculai ţiganul, Rada, şotia lui cu trei copii ai lor, Sava ţiganul, Ancuţa, şotia lui cu doi copii, Zaharia ţiganul, Ioana soţia lui, Vasile ţiganul, văduv cu un copil, Tatomir ţiganul“; dar mult mai importante erau celelalte bunuri: „o parte de moşie în Fălcoiu, o parte de moşie în Zvorsca, o parte de moşie în Leu, patru răzoare de vie în Fălcoiu“. Exista păreri contradictorii şi în legătură cu numărul haiducilor aflaţi sub ascultarea lui Iancu. Se avansează uneori cifre fanteziste de câteva zeci, alteori chiar sute. Din documentele păstrate rezultă că niciodată ceata lui nu a cuprins mai mult de 20-25 de oameni. Mai mult, fiind veşnic urmărit de poteră, în acţiunile întreprinse folosea grupuri mici, de 10-12 oameni, pe care le putea manevra cu mai multă usurintă. În litografia semnată de Carl Isler – Iancu Jianu cu cetaşii în valea Oltului – dedicată de autor „nobilei familii a Jienilor“, se pot număra 23 de persoane. Dar argumentul cel mai convingător în această privinţă este faptul că în oastea pandurilor lui Tudor Vladimirescu, în 1821, Iancu a adus cu sine doar 21 de oameni, între care: logofătul Oana, ceauşul Duţă, Marin Vântu, Ştefan Stânguleasa, Duduveică, Ion Turcitu, Apostol Grecu, Dincă Tiplu. Până prin deceniul opt al veacului trecut, la Caracal a trăit învăţătorul pensionar Mielu Truică. La 85 de ani povestea, între altele, că străbunicul sau, Andrei Truică, zis „Flăcăul“, fusese haiduc în ceata lui Iancu Jianu. Din relatarea să se reține un amănunt interesant în legătură cu modul în care acesta îşi recruta oamenii. Iancu era proprietarul unei mori pe pârâul Caracal şi se ducea adesea la moară, privindu-i pe voinici cum se întreceau la ridicatul şi căratul sacilor. Îi urmarea îndelung, după care se apropia de ei şi celor care îi reţinuseră atenţia le prindea câte o floare în piept, invitându-i sa-l viziteze acasă la el. Acolo, la un taifas si-un păhărel, îi convingea să-l urmeze. Prima ştire certă despre acţiunile organizate de Iancu Jianu datează din 6 mai 1812. Este vorba despre o anaforă (raport) al marelui spătar, din care rezulta că „în judeţul Romanaţilor se află un Iancu Jianu şi un Scarlat Fărcășanu asupra cărora este mare bănuială că metahirisesc [practică] fapta tâlhăriei după urmările lor, având fiestecare câte o ceată de oameni înarmaţi…“ Majoritatea autorilor consideră că Iancu apucase calea codrului cu puţin timp în urmă, nu înainte de 1810. Din raportul marelui spătar nu rezulta limpede că era vorba doar despre o singură ceată Deduceai însă că prezența haiducilor devenise extrem de stânjenitoare pentru autorităţi, de vreme ce, la 30 decembrie 1812, noul domn, Ioan Gheorghe Caragea, urcat pe tron la 27 august acelaşi an, poruncea ispravnicilor din judeţul Romanaţi să predea în mâna „polcovnicului za potera, Gheorghe“ pe Iancu Jianu şi o parte dintre cetaşii lui, aflaţi la acea dată în „grosul“ (închisoarea) isprăvnicatului din Caracal, spre a fi aduşi la Spătărie, în Bucureşti. Totodată, polcovnicul Gheorghe, „credincios boier domniei“, fusese însărcinat de domn să urmărească şi să prindă şi pe ceilalţi haiduci aflaţi încă în libertate. Adus la Bucureşti, Iancu nu a rămas prea mult timp întemniţat, deoarece rudele sale – persoane influente – au intervenit şi au obţinut iertarea. Dintr-un document datat 1 iulie 1815, aflăm cum, la rugămintea ispravnicilor din Romanaţi şi a vornicului Constantin Sămurcaş (vechilul Căimăcămiei Craiovei), „ne-am milostivit domnia mea şi l-am iertat de toate greşelile trecute şi are voie de a se întoarce la casă sa fără a fi supărat de către nimeni, iar când şi de acum înainte nu se va părăsi de netrebniciile sale şi se va dovedi în vreo vina se va pedepsi straşnic“. Acţiunile puse la cale de Iancu Jianu şi haiducii săi depăşiseră raza judeţului Romanaţi, printre păgubiţi aflându-se „Ioan Protopopu ot Cacaleţi“ (jud. Dolj), „Şerban logofătul Stănescu“ din Craiova, „Costache Aricescu prim vechil“ şi „Stavri sofragiul cămării domneşti“. Cu toţii se prezentaseră la Departamentul Criminalicesc, cu acte doveditoare de pagubele suferite. Departamentul respectiv a înaintat un raport domnului, în care se specifică faptul că Iancu recunoştea învinuirile aduse, cu excepţia jafului din martie 1812, reclamat de protopopul din Cacaleţi. Factorul hotărâtor pare să fi fost însă gestul fratelui haiducului, Amza Jianu, care depusese la Vistierie drept garanţie suma de 1.833 de taleri, bani din care să fie despăgubiţi cei „călcaţi“ de haiduc şi tovarăşii săi. Există şi un detaliu interesant: Iancu a declarat că din vânzarea bunurilor sale se puteau obţine banii necesari acoperirii tuturor despăgubirilor pretinse, dar şi achitarea sumei avansate de fratele sau. Ţinând cont de toate acestea, la 10 octombrie 1815, Caragea Vodă a poruncit ispravnicilor judeţelor din Oltenia să „publicuiască [aducă la cunoştinţă] la toţi de obşte“ ca oricine „va mai fi fost jefuit de Iancul Jianul să se înfăţişeze cât mai repede la Departamentul de Criminalion“, pentru „a intra şi aceia la împărţeală“. Plata despăgubirilor se făcea însa cu destula încetineală, de vreme ce, în iunie 1816, logofătul Şerban Stănescu se plângea domnului că nici până la acea data nu reuşise să recupereze sumele reclamate. Câteva zile mai târziu, la 30 iunie, domnul a poruncit caimacamului Craiovei, Costache Şuțu, să rezolve degrabă chestiunea. În sfârşit, abia la 10 aprilie 1817, Caragea Vodă a emis o „carte deschisă către caimacamul Craiovei, prin care se iartă Iancu Jianu prin chezăsia serdarului Iamandi“. Scrisoarea preciza că „luându-l şi serdarul Iamandi în chezăsia sa, îi hărăzim viața lui [Iancu], trecându-i cu vederea şi iertându-i cele trecute greşeli de până acum“. Drept urmare, serdarul Iamandi trebuia să-l aducă pe Iancu la Divan, în Bucureşti, şi acolo să i se citească porunca, precizându-i-se că în caz de recidivă va fi spânzurat „fără nici un fel de milostivire, acolo unde se va afla“. În ciuda avertismentelor primite, Iancu n-a rezistat ispitei şi a luat iar calea codrului. A fost prins, adus la Bucureşti şi condamnat la moarte prin spânzurătoare. L-a salvat un străvechi obicei al pământului, potrivit căruia dacă un condamnat la moarte era cerut în căsătorie de o fată şi acesta accepta s-o ia de soţie, respectivul era iertat. Salvarea lui Iancu Jianu a venit de la Sultana Gălăseşcu, o tânară din suita domniței Ralu, fiica lui vodă Caragea, care si-a exprimat dorinţa de a-l lua de soţ. La intervenţia fiicei sale, vodă a acceptat respectarea vechiului obicei şi în momentul în care Iancu era cu ştreangul de gât, a sosit un arnăut cu porunca de iertare din partea domnului. După căsătoria cu Sultana Gălăseşcu, Iancu s-a retras la moşia sa de la Fălcoiu, lângă Caracal. Aici l-au găsit evenimentele din 1821. Îl cunoştea demult pe Tudor şi n-a stat pe gânduri. Chemându-si foştii tovarăşi de haiducie, s-a înrolat în corpul de panduri care forma nucleul de elita al oştirii lui Tudor. A fost numit căpitan de panduri si, în aprilie 1821, împreuna cu stolnicul Borănescu, a fost trimis în misiune la pasa de Silistra, Mehmed Selim, pentru a-l convinge să renunţe la intervenţia pe care o proiecta în Ţara Românească. Din ordinul pașei, cei doi au fost arestaţi şi eliberaţi abia în august 1821, când mişcarea lui Tudor fusese reprimată, iar ţara se afla sub ocupaţie otomană. După revenirea în tară, Iancu Jianu s-a stabilit la Chilii, un cătun aflat la 10 km de Caracal, unde avea o casă înstărită. Potrivit raportului consulului austriac Krenchely, în 1823 a fost arestat, sub acuzaţia că vroia să devină un al doilea Tudor Vladimirescu, dar a fost eliberat curând. Paisprezece ani mai târziu, în 1837, era subcârmuitor al plăşii Olteţului. La acea dată, cum rezultă din însemnările făcute pe o Psaltire tiparită la Vâlcea în 1784, avea şi copii: „La leatul 1835 mai 24… am căpătat prunca Zinca, botezată de soacră-mea Ancuţa Gălăseşcu. Spre ştiinţă, [însemnez] când s-a născut şi fiica noastră Mariţa, la leatu 1830, august 10“. Pe o altă filă a aceleiaşi tipărituri se află şi semnătura haiducului. Psaltirea respectiva se afla în fondurile Muzeului din Caracal. În legătură cu data morţii lui Iancu Jianu au apărut unele semne de întrebare, datorita afirmaţiei colonelului Papazoglu, cum că în 1844 el ar fi prânzit cu fostul haiduc în casa lui Iancu Bibescu, ispravnicul judeţului Romanaţi. Or, ştim cu exactitate că Iancu Jianu s-a stins din viaţă la 14 decembrie 1842, cum se afla consemnat în Condicile civile ale Bisericii Maica Domnului din Caracal, ctitorie a Jienilor, precizându-se şi faptul că a doua zi, 15 decembrie, în acea biserica „s-a îngropat Iancu Jianu, şătrar în Caracal“. A fost înmormântat în tinda bisericii, alături de alţi membri ai familiei. În anul 1910, când s-a reparat lăcaşul, lespedea funerară a fost fixată pe peretele de sud. Cu acel prilej, osemintele lui Iancu Jianu au fost strămutate în cimitirul oraşului Caracal, alături de cele ale sotiei, Sultana, decedată în 1869. Aceasta fusese dorinţa Sultanei, de vreme ce piatra funerară de pe mormântul celor doi poartă următoarea inscripţie: „Sub această piatră, aşezată cu cheltuiala sotiei sale, se odihneşte .oasele răposatului şetrar Iancu Jianu, carele născându-se la leatul 1787, a răposat la anul 1842, decembrie 14.“ Iancu
 
 
Internet 1738 14-07-2015 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 10 Pagina incarcata in 0.145701885223 secunde