De vorbă cu cititorii

 

Tweet

Comentatorii de pe FORUM mi-au adresat câteva întrebări. Găsesc de cuviință să le răspund în rândurile următoare.

R2 zice:

„Eu am ajuns sa asociez lectia de romana cu moartea pasiunii – idei putine, exprimare greoaie, limba de lemn cat cuprinde si anti-carisma mai ceva ca Hillary Clinton (ma refer la partea din lectia de romana unde nu se [ni se?] dictau comentarii) (care comentarii erau fix in acelasi stil, doar spuse mai rar). Stau si ma intreb cum o fi scapat domnul Funeriu de sablonul asta trecand prin aceleasi scoli. O fi stat in ultima banca?”.

Nu, stimate R2, n-am stat în ultima bancă. Am stat chiar în primul rând, încât am recepționat temeinic vagoane de banalități savante din gura câtorva (nu mulți, totuși) profesori acri și fără har. Dar trebuie să recunosc că de la ei am avut multe de învățat, în primul rând cum să nu predau limba și literatura. Am avut parte și de profesori extraordinari precum Gheorghe Tohăneanu († 2008) în memoria căruia am publicat chiar anul acesta o carte. Acolo scriam următoarele despre un coleg al D-sale (redau, ușor adaptat la discuția noastră, textul din carte):

Cursurile care plesnesc de informații seci îi derutează pe studenți, îi sperie și, ce e mai rău și mai rău, îi îndepărtează de literatură. Pe mine unul m-au speriat de moarte. Dl X preda literatura. Cinci ore de curs săptămânal în care ne dicta pe nerăsuflate și într-un ritm infernal, informații peste informații. Colegii mei scriau până la ruperea creioanelor și dezintegrarea caietelor. După primul curs, am încetat să mai iau notițe. Mergeam la ore pentru că pe-atunci era obligatoriu. Spre deosebire de colegii mei care, scriind de zor, n-aveau timp să se gândească la ceea ce notează, eu puteam reflecta în voie și mă tot întrebam dacă asta-i literatură, dacă nu-i cumva „turbare de cap și frântură de limbă, Doamne ferește” ca la școala de catiheți a lui Creangă, săracu’. Așteptam epuizați pauza izbăvitoare: „scriitorii” mai cu seamă, că eu eram… verde. Decepție însă, Dl X constata că n-a terminat „materia” (obsesia multor profesori, care uită că „materia” n-are cum fi epuizată) și atunci mai scotea din geantă o fișă de pe care ne dicta inventarul complet al pomilor fructiferi din livada lui Nicolae Filimon și abia după aceea venea „liberarea”, ca la armată… Eu, cel fără notițe, am ieșit poate cel mai câștigat de la acest curs. După ce am scăpat, numai eu știu cum, de examen, mi-am zis că, dacă voi ajunge profesor, îmi voi fixa două obiective egal de importante; primul — să nu fur nici o secundă din pauza elevilor, iar al doilea — să întreprind tot ce-mi stă în putință pentru a-i face să îndrăgească filologia. Pe primul l-am urmat cu sfințenie, pe al doilea am încercat să-l respect atât cât am putut și numai studenții mei pot spune dacă am reușit sau nu.

Cătălin:

Articolele dumneavoastra invata si descretesc fruntile in acelasi timp. Un exemplu de cum ar trebui sa se desfasoare o lectie de romana.

O vorbă de spirit înlocuiește cu succes lecitina… N-am spus niciodată bancuri studenților, glume filologice însă am făcut. O asemenea lecție care „descrețește frunțile” (cum spuneți), am evocat în postarea din 29 septembrie intitulată Abrevieri buclucașe.

Cryogen:

…v-aş rămâne recunoscător daca aţi putea evalua şi corectitudinea următoarei exprimări (dintr-un articol al altui autor): “(…) declarind intr-un interviu ca la acea data era somer si traia majoritar din ajutoare sociale”.

Cuvântul majoritar este adjectiv, aici e întrebuințat ca adverb. Trecerea de la o clasă morfologică la alta e un procedeu mai rar în română, dar se bucură de frecvență ridicată în engleză. Eminescu face adjectiv din substantivul fecioară (în Scrisoarea I): „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” (lumină fecioară = lumină pură, imaculată):” și, tot adjectiv, contrariind norma, din copile (basmele copile = basmele tinere, inocente): „Când în straturi luminoase basmele copile cresc” (Memento mori). La vremea aceea era atât de îndrăzneț procedeul, încât nici măcar Maiorescu, poate cea mai luminată minte a secolului al XIX-lea, nu l-a înțeles. Dovadă faptul că le-a flancat de virgule pe amândouă, când l-a editat pe Eminescu (1883–1884), crezând că sunt vocative. Eu n-aș fi scris majoritar în fragmentul citat, aș fi scris, probabil: mai cu seamă din, dar eu mă raportez la gramatica și dicționarele „din librării” care mă obligă să fiu conservator. Nu uit totuși că aceste lucrări sunt depășite în chiar momentul în care ies din tipografii, fiindcă limba nu stă pe loc, evoluează, de multe ori, în direcții imprevizibile. Tendința generală de azi către brevilocvență îi face pe mulți – mai ales tineri care vorbesc fluent engleza – să contragă expresia. Dacă, în loc de majoritar, zic: mai cu seamă din, expresia mea e marcată de vetustețe și-mi trădează vârsta sau îmi aduce aminte de Ion Neculce: O samă de cuvinte. Îmi puteți găsi dumneavoastră un tânăr de azi care să zică „mai cu seamă din”? Greu de crezut.

Marius zice:

Un articol foarte bun si la obiect, pacat ca pe (prea) multi nu-i va atinge. D-le Profesor, greseala de exprimare este “romanist”, sunteti iertat. Nu sunt filolog.

Mulțumesc pentru apreciere. Mi-a plăcut că „m-ați iertat”, dar mai ales mi-a plăcut că, până să vă răspund, ați verificat și v-ați lămurit singur că romanistul e un specialist în studiul comparat al limbilor romanice. Bravo! Și, încă o dată, mi-a plăcut că v-ați recunoscut greșeala. Ați scris: „Iertare, d-le Profesor, am presupus gresit ca ati folosit termenul romanist cu referire la vreun scriitor, romancier celebru. Mea culpa !”.

Sunt atâția „savanți” care se îndrăgostesc așa de mult de propria persoană încât meseria de pe urma căreia își câștigă pâinea nu mai contează. Nu-și asumă nici în ruptul capului erorile pe care le-au săvârșit și care sunt atât de omenești. Narcisiaci le zice. Eminescu, Călin: „Și Narcis văzându-și fața în oglinda sa, izvorul, / Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul”…

Același Marius:

Greseala de exprimare este: “franțuzului căruia i s-aU furat în Ferentari portmoneul cu actele și banii”. Corect este : caruia i s-A furat portmoneul. Ar fi fost corect daca spuneati: i s-AU furat actele si banii”.

și r2:

eu votez cu “i s-au furat în Ferentari portmoneul cu actele și banii”. un mic dezacord aflat chiar inaintea paragrafului care ne anunta ca exista pe undeva o greseala de exprimare

M-am gândit mult înainte de a lansa la apă această „undiță”. M-am bucurat când am observat „firul întins”, cum zic pescarii. Iată de ce: aparent, din fraza aceasta se înțelege că banii erau în portmoneu. Dar atenție: numai dacă zic s-a furat înseamnă că banii erau în portmoneu împreună cu actele; dacă zic: s-au furat înseamnă că banii erau altundeva, într-un buzunar separat, de pildă. Așadar, scriind s-au, eu am mizat pe al doilea răspuns: „i s-au furat și portmoneul cu actele, și banii”. Dacă aș fi fost mai inspirat, aș fi scris portofel, căci portmoneu e, etimologic, „poartă banii” (cf. engl. money).

Mircea M :

“Incitant și, pâna la urmă, instructiv.Care să fie (greșeala)? “Ungherele ei ascunse”, bunăoară?

Cătălin :

„ungherele sunt prin definiție ascunse”

Într-adevăr sintagma unghere ascunse e destul de aproape de pleonasm. Dacă ne uităm în DEX, la sensul al treilea al cuvântului ungher apare adjectivul ascuns (loc ascuns). Dar e poate mai important să ne uităm la noi acasă în bucătărie, dormitor sau sufragerie; vom concede atunci că sunt unghere și unghere, unele mai la vedere, altele mai ascunse. Etimonul prim al lui ungher e lat. angulus = unghi, iar de la geometrie, am aflat că există unghiuri ascuțite, unghiuri drepte și unghiuri obtuze. Dacă vrem să ascundem un obiect n-o să-l dosim într-un unghi drept sau obtuz, ci în unul ascuțit, mai… ascuns privirilor.

Consonant:

A propos de greseli de limba romana. De ce este acceptat cuvantul “sait” scris “site” in limba romana cand avem, cu acelasi inteles, cuvantul sit?

Despre acest cuvânt vorbea pe „saitul” său George Pruteanu cu mai mult farmec decât aș putea eu să o fac, așa că vă recomand: www.pruteanu.ro El propunea să scriem și să pronunțăm sait.

Liviu:

O mica observatie: o fi incluzand “aniversare” referirea la ani, dar in limbajul curent asta nu mai e important. In limbajul curent se foloseste des si cu referire la alte perioade de timp (luni, secole) asa ca nu cred ca e o problema chiar asa de mare. Asa cum bine spun unii, limba mai si evolueaza…

Aveți dreptate parțial, căci uzul triumfă în cele din urmă, dar nu chiar întotdeauna. Când eram student, un profesor mai pedant de felul său ne admonesta când rosteam sesiza, atrăgându-ne atenția că provine din francezul saisir, deci românește – sezisa. Astăzi am cam uitat de franceză și toată lumea pronunță sesiza, așa cum, de altfel, recomandă și DOOM-ul. Cu totul de acord că uneori suntem nevoiți să uităm etimologia cuvintelor. Dacă am ști de unde provine cuvântul a dezmierda nu l-am mai folosi niciodată. Merda e în latinește „excrement” (merde în franceză), prin urmare a dezmierda = a curăța de excremente (un copil). Limba a înlăturat toate sensurile neplăcute ale cuvântului și a reținut doar faptul că bebelușul se simte confortabil după o asemenea acțiune a mamei. Vorba englezo-americană: „The only person who likes change is a wet baby”. Adaug că și etimologia neologismul excrement e…, dar vă las pe dumneavoastră să-i ghiciți singuri originea. Nu e greu deloc.

Aniversare înseamnă, etimologic, „întoarcerea anilor”. În limba română termenul e folosit numai când serbăm evenimente fericite: nașterea unui copil, d.e. Nu spunem aniversăm decesul unei personalități, ci comemorăm decesul. Justificarea nu e etimologică pentru că tot despre „întoarcerea anilor” vorbim. Problema nu se pune în franceză. Pe TV5 am auzit de mai multe ori formule de genul: „cinquième anniversaire de sa mort”.

Lechi:

In final,am o intrebare : cum se spune in franceza ” sefa” ?

„Hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère”, mă provoci să-ți spun cum se zice șefă în franceză. Îți recunosc stilul, frățioare, așa că degeaba te ascunzi în spatele unui pseudonim, știu cine ești (inginer electro-, n’est-ce pas?). Încuietoare întrebare îmi pui. După o dificilă și îndelungă investigație științifică (biblioteci, arhive, google și „ețetera”), aflu că nici măcar membrii departamentului de standardizare lexicală de la Academia Franceză nu i-au dat de capăt cuvântului; trebuie totuși să-ți spun că chef provine din latinescul caput, dar noi nu știm sigur dacă e cap de bărbat sau de femeie, căci e neutru în latinește, dar masculin în franțuzește. În schimb, cap în sens anatomic, e feminin: la tête, provenit din testa ceea ce în românește e… țeastă (tot feminin). Încurcați în atâtea intersecții etimologice nesemnalizate, nemuritorii academicieni de la Paris au decis să elimine din dicționare și uz cuvântul mademoiselle și să acorde prioritate de dreapta numai vocabulei madame, pentru a spulbera orice urmă de discriminare pe criterii maritale. Ginecologii au aprobat in corpore inițiativa lexicală a Academiei: honni soit qui mal y pense! (Venind vorba despre doctori, bunul meu prieten Șerban Foarță mă corectează: „honni soit qui mal y panse”.)

nobody :

Nu mă pricep, dar, ca tot românul, mă bag şi eu ca musca-n lapte. Nu cred ca e nevoie să fim atât de încrâncenaţi când e vorba de erori de exprimare. Pâna la urmă nu asta este “evoluţia” limbii? Când suficienţi vorbitori fac cu insistenţă o anumită greşeală de exprimare, în cele din urmă acea “greşeală” devine “norma”. Limba este o ştiinţă imprecisă, cu o grămadă de excepţii şi cazuri particulare, ale cărei reguli se schimbă în timpul jocului, mi se pare normal ca nimeni să nu poată stăpâni la perfecţie o ştiinţă… imperfectă.

Ba vă pricepeți și încă foarte bine. Dacă nu sunteți filolog, finețea observației chiar mă surprinde. E de bun simț și… „productivă ”, cum se spune astăzi tot mai des. Și apoi repudiați „încrâncenarea”, ceea ce încerc și eu să fac în textele mele, dacă ați observat. (Vedeți mai sus ce-am spus despre a sesiza.) Concurența dintre normă și greșeală e dezbătută de mii de ani. Horațiu, într-o scrisoare în versuri către Pisoni (Epistula ad Pisones), vorbește despre „triumful uzului” în termeni simpli și clari: si volet usus, adică, mai pe românește, „dacă așa vrea uzul, n-ai ce-i face”. Și totuși, sunt situații și situații. Dar despre concurența dintre normă și greșeală – altădată, mai pe larg, căci discuția necesită un spațiu întins. Dacă voi scrie vreodată despre acest conflict, vă voi cita cuvintele. Mi-a plăcut și că scrieți cu diacritice. O doctorandă a mea s-a obișnuit până la urmă să respecte o asemenea minimă exigență pentru o teză de filologie; scria viață, piață, rață etc., dar întotdeauna putin, în loc de puțin. I-am atras atenția cu pedagogie că putin se scrie cu majusculă…

Dacă vrei să-l „îngropi” pe cineva mediatic (mai ales pe… Cineva), caută-i greșeli de exprimare: vei găsi cu siguranță. Dar, cum am mai spus: sunt erori și erori; una e să greșești întâmplător, vorbind și scriind în fugă, și cu totul alta să greșești ori de câte ori deschizi gurița sau ori de câte ori ții în mână pixul („pixvobiscum, carevasăzică).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: limba romana

 
 
Contributors 62 13-10-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 22 Pagina incarcata in 0.19585609436 secunde