De ce se golesc bisericile? Schiţă pentru un catehism al bunelor maniere

 

Tweet

Există, probabil, două tipuri de atitudini care justifică rezervele noilor veniţi care intră într-o biserică creştină. Deşi ele sînt opuse, efectul lor e de multe ori acelaşi: refuzul străinilor de a mai intra în acea biserică. Desigur, o biserică nu e identică cu un club privat ce deţine o etichetă şi nici nu se poate reduce la socializarea comunitară. Dacă nu sînt mînați doar de curiozități turistice sau estetice, oamenii intră de obicei în biserici cu intenția de a întîlni un alt tip de prezenţă, care e dincolo de comunităţile umane. Cei mai credincioşi intră pentru a-l întîlni pe Dumnezeul viu care dă un sens vieţii lor. Totuşi, “omul e un animal social” şi nu poate să nu reacţioneze la gesturile altor oameni. În plus, modul cum e întîmpinat un străin într-o biserică spune ceva despre caritatea care domneşte (sau nu) acolo.

Un prim tip de atitudine este răceala. Nimeni nu îl salută pe noul venit sau nu-i răspunde la salut. “Stîlpii bisericii pot fi uşor de recunoscut după chipurile lor care arată ca pietrele”, spunea C.S. Lewis despre oamenii religioşi. Toată lumea din jur se mişcă “pios” şi indiferent. În multe biserici catolice din lume eşti întîmpinat cu o astfel de atitudine neprietenoasă. Nimeni nu îți spune ”bine ai venit” sau nu te întreabă ce mai faci. E unul dintre motivele pentru care unii renunţă să mai frecventeze comunități religioase în care domnesc gravitatea şi nepăsarea. E greu, dacă nu chiar imposibil, ca un om să îndrăgească un loc în care e înconjurat numai de “pietre”.

O variaţiune pe aceeaşi temă este atitudinea pasiv-agresivă. Cei din jur (laici şi preoţi deopotrivă) se comportă ca şi cum îi deranjezi. Nu se pot ruga, nu pot respira dacă te afli în preajmă. Îţi urmăresc cu coada ochiului toate mişcările – cu suspiciune. Unele biserici au chiar gardieni (de obicei feminini) ce par convinşi că zelul de a-i supraveghea atent pe vizitatori e o virtute creştină.

Cea de-a doua atitudine, opusă primeia, e amabilitatea excesivă. Nu numai că eşti salutat afabil cum intri în biserică, dar eşti întrebat insistent despre viaţa ta şi, mai ales, despre “cum stai cu credinţa”. Dacă eşti de altă confesiune decît “gazda”, aceasta începe să-ţi explice că “nu e bine” şi să-ţi enumere motivele pentru care ar trebui abandonată în favoarea ”celei adevărate”. Nu o face cu condescendenţă, ci cu blîndeţe, pentru “a te aduce pe calea cea bună”. E atitudinea cu care eşti întîmpinat în unele biserici ortodoxe din România, de obicei de cîte un preot sau călugăr. Deşi tonul poate fi agreabil, atitudinea sfătoasă şi subtilul prozelitism nu respectă libertatea conştiinţei celuilalt – şi, deci, nici demnitatea acelei persoane.

Ceva oarecum similar se întîmplă şi cînd încerci să explorezi, cu o căutare autentică, dar fără o “expertiză”, o temă legată cumva de teologie. Se va găsi aproape sigur un teolog, de obicei ortodox, care se va interesa de căutările tale, pentru a-ți explica apoi că tema cu pricina a fost de mult epuizată, că “ei ştiu deja totul despre ea”. Nu-ţi mai rămîne decît să te înclini în faţa enormei “lor” ştiinţe sau… să pleci. De pildă, prin 2006 făcusem cunoștință cu misterul teologic trinitar şi incercam să mă dumiresc filosofic dacă și cum se poate întemeia o ontologie relaţională pe baza teologiei trinitare a lui Toma de Aquino. Am prezentat această “schiţă ontologică” (în final rezultînd o “ontologie relaţională slabă”) la un colocviu de filosofie. Unul din participanţi, foarte introdus în teologia şi practica ortodoxă, mi-a întîmpinat prietenos expunerea, comentînd însă cu amabilă compasiune că nu am spus nimic nou, toate fiind examinate complex și definitiv “în dogmatica lui Stăniloae”. Desigur, face fiecare ce poate. Prin 2005, Gabriel Petric, un filolog erudit şi unul din “discipolii tineri” ai lui Noica, a publicat cartea Tragicul şi creştinismul. Pe firul cugetării critice şi teologice româneşti (Deva, Emia), în care meditează, printr-o riguroasă analiză filosofică, la paradoxul că Dumnezeu, care e nelimitat, a putut cunoaște o ”divină tragedie” (tragedia implicînd limita, destinul, moartea) prin Isus Cristos. La scurtă vreme după apariţia lucrării se afla la standul editurii, la un tîrg de carte, unde era expusă şi proaspăta lui carte. A venit la stand şi un preot ortodox care a răsfoit cartea cîteva minute, după care a aruncat-o peste celelalte comentînd cu emfază că “noi ştim deja de mult totul despre asta”. Fără comentarii.

Există şi aici variaţiuni pe aceeaşi temă. Cazul extrem este cel al prozelitismului practicat de unele biserici neo-protestante ai căror enoriaşi, şi ei atotştiutori, distribuie pe stradă sau sunînd la uşile necunoscuţilor broşuri şi invită oamenii de alte confesiuni (sau ateii) să li se alăture. Şi ei pot părea prietenoşi, dar indiscreţia şi insistenţele lor sînt contrare carităţii creştine.

Atitudinea ideală, ce ar trebui probabil recomandată de orice “catehism al bunelor maniere”, e o cale de mijloc. O cordialitate lipsită de orice ambiţie de a provoca o convertire a celuilalt. Caritatea creştină autentică e gratuită şi discretă. “Nu se laudă, nu se umflă de mîndrie, nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale” (1 Cor 13, 4-5). Respectul pentru conştiinţa altei persoane e incompatibil cu efortul deliberat şi insistent de a o convinge să se convertească la propria religie sau confesiune. Dar nici atitudinea opusă, răceala sau indiferenţa, nu are legătură cu caritatea. Dacă prozelitismul indiscret e supărător şi necaritabil, nepăsarea şi “tratamentul tăcut” pot fi chiar mai ofensatoare decît antipatia făţişă, atingînd coarda sensibilă a (in)existenţei celuilalt. Cînd atitudinea în discuție e marca unui cler care nu salută sau nu răspunde la salut (cazul unor preoţi catolici), ea se combină şi cu aroganţa unei “caste superioare”. Anti-clericalismul (critica aroganţei clericale) e o reacţie sănătoasă la astfel de  cutume care nu au nici o legătură cu religia creştină.

Aşadar, nu e nimic oneros sau profan în a “saluta în biserică” şi a te purta cordial cu noii veniţi. Aceştia pot intra într-o biserică din diferite motive personale. Dacă un nou venit îi mărturiseşte unui enoriaș sau unui preot care sînt acelea, caritatea impune să fie ascultat amabil şi atent, fără însă a trage concluzia, pe care nu a solicitat-o nimeni, că străinul ar trebui să devină fidel bisericii cu pricina (altfel fiind “pierdut”).

Manierele şi stilul de comunicare depind însă şi de culturi. În România, manierele introvertite sînt comune multor biserici şi nu există convenţia de a conversa cu necunoscuţi. Biserica apare aici un spațiu sacru destinat mai curînd relației mistice a indivizilor cu Dumnezeu, comunitatea fiind de fapt o ”comuniune” (koinonia)  spirituală, care nu se manifestă întotdeauna vizibil. Manierele “primitoare” sînt de aceea mai rare în acest spațiu. Atunci cînd sînt practicate, de pildă de unii preoți sau călugări ortodocși, au scopuri ”duhovnicești” asumate. Laicii nu pot asuma astfel de scopuri, neavînd o autoritate spirituală – de aceea, e preferabil să fie tăcuţi. Dar atît volubilitatea primitoare prea insistentă, cît și muțenia pot rata caritatea discretă – în primul caz, din cauza excesului de zel, în al doilea din cauza deficitului de bune maniere. Între alţi factori, ambele atitudini explică de ce bisericile (ortodoxe şi catolice deopotrivă) se golesc văzînd cu ochii.

Chiar şi companiile comerciale, de pildă, încearcă să-şi fidelizeze clienţii instruindu-şi angajaţii să fie amabili. De ce? Pentru că managerii lor ştiu că trăim într-o cultură mult mai “evaluativă” ca în trecut, în care clienţii sînt sensibili la “maniere abrupte”. Şi dacă și la serviciile unor firme îți vine să renunţi dacă curierul sau șoferul de taxi se poartă grosolan, frecventarea unei biserici este o chestiune chiar și mai delicată. Şi probabil că nici chiar Duhul Sfînt, cu lucrările sale misterioase, nu poate lupta întotdeauna cu succes cu efectele lipsei de caritate a “stîlpilor bisericii”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 
 
Contributors 79 02-04-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 24 Pagina incarcata in 0.191259145737 secunde