De ce o să merg cu copiii la protest

 

Tweet

Prin anii ’50, unchiu-meu, care la vremea respectivă avea 10, 12 sau 13 ani, a plecat într-o bună dimineață la plimbare cu câinele Ciucurică, prin orășelul în care bunicul și familia lui fuseseră ejectați de comunism din București, ca posesori de origine nesănătoasă. De ce ejectați? fiindcă altcineva voia joburile bune, de medic, pe care bunicul le agonisise unul peste altul ca să-și hrănească familia în Bucureștiul în care bunica povestea că foametea generase un covor dens de coji de semințe, atât de dens încât tramvaiul se împotmolea în el. Naiba știe de unde, unchiu-meu aflase că oamenii din alte locuri își plimbă câinele cu o lesă, așa că îl legase pe Ciucurică cu o sfoară de gât și plecase cu el pe străzi lăturalnice, în zig-zag, cum te duce orice câine.

La un moment dat, când au făcut stânga sau dreapta, cele două personaje s-au trezit pe o stradă largă, dar pustie. Ciucurică a continuat să tragă de sfoară setos și l-a târât pe unchiu-meu prin fața unei tribune din care niște tovarăși cu prestanță îi priveau tăcut, înmărmuriți.

Era 1 Mai. Instinctele de potaie sociopată ale lui Ciucurică tocmai ridiculizaseră groaznic defilarea, cărându-și posesorul și pe unchiu-meu dinaintea tribunei oficiale cu minute bune înainte de tablourile cu Stalin și pancartele roșii. Ar fi fost o poveste suprarealistă dacă în urbe nu s-ar fi stârnit un scandal monstru, culminat cu publicarea în ziarul local a unui articol de înfierare, referitor la elementele reacționare care își inoculează copiii cu apucături mic-burgheze, ca să păteze cea mai bună dintre orânduiri, comunismul. De parcă Ciucurică și sfoara lui capitalistă nu erau de ajuns, ziarul local descoperise și proba indubitabilă a reacționarismului lui unchiu-meu: un fes prăpădit, dar cu aspect exotic, pe care acesta îl purta pe cap, simbol al capitalismului în putrefacție și sfidare supremă la adresa clasei muncitoare posesoare de băști, șepci și ușănci.

Presupun că bunicii l-au scos pe unchiu-meu din cofă cu ajutorul altor oameni cumsecade, care au tras sfori sau închis ochii pentru ca incidentul să se aplaneze. Cu siguranță, întâmplarea asta prea absurdă ca să mă puteți suspecta c-o inventez a contat în felul cum bunicii i-au crescut pe unchiu-meu și maică-mea. Și maică-mea și taică-meu, mai departe, pe mine. Adică într-o sugestie intermitentă și cam taciturnă că lumea în care trăim e o porcărie și Ceaușescu un idiot, dar cu multă prudență atunci când era vorba de ascultat Europa Liberă sau înjurat deschis regimul, în discuții de față cu copiii. Am crescut cu fantoma lui Pavlik Moruzov, pionierul glorificat fiindcă își turnase tatăl kulak pentru purtări reacționare, cel despre care la ani de zile după căderea comunismului am aflat că nu era nicidecum blond, ca în materialele de propagandă, ci un puști tuciuriu, dintr-o republică cu -stan la coadă, puști care se aruncase în brațele autorităților fiindcă taică-său era bețiv și îl bătea și nicidecum din motive ideologice.

Într-o seară, pe la sfârșitul anilor ’70 sau începutul anilor ’80, când aveam probabil vârsta la care unchiu-meu îl plimbase pe Ciucurică, tata, cu un pahar în plus la bord și supărat pe viață, a dat un telefon la CC, după ce în prealabil obținuse numărul de la Informații. A cerut să vorbească cu Ceaușescu și la întrebarea secretarei sau centralistei de la celălalt capăt al firului (pe vremea aia era chiar fir) a izbucnit: “Vreau să știu dacă tovarășul Ceaușescu are apă caldă. Noi n-avem apă caldă! Ce avem de gând să facem ca să rezolvăm problema apei calde?”

Secretara sau centralista era o persoană de treabă sau, poate, telefonul tatei era al o miilea pe aceeași temă, fiindcă de pățit n-am pățit nimic după, oricât era Securitatea de Securitate. Dar îmi amintesc cu precizie amestecul de dezaprobare, spaimă, amuzament și triumf cu care l-am urmărit pe tata telefonând. Cumva, cu ajutorul centralistei, al Dumnezeului bețivilor sau cine știe al cui, tata reușise să nu depășească linia care îl transforma dintr-un fel de erou atipic pentru fiul lui (cum puteai fi altfel decât atipic atunci?) într-un dezaxat care își bagă familia-n bucluc. Mai departe, pe măsură ce am crescut, mi-am obținut colțul de drept la petrecerile părinților, am ascultat tot mai multe bancuri cu Ceaușescu, dar și Europa Liberă, am aflat istoria de familie cu unchiu-meu și Ciucurică. Și altele ca ea, care începeau toate cu faptul că comuniștii sunt niște lepre și se terminau cu morala că trebuie să ai mare grijă ca să n-ajungi la Canal sau să rămâi fără viață. Trist, dar, oricum, față de discursurile de la radio ale lui Ceaușescu sau orele de învățământ politic, toate astea aveau sens.

Dacă aș fi cu 30 de ani mai tânăr, aș spune că mi-am dus copiii la proteste și o să mi-i mai duc fiindcă mi-ar fi plăcut să știu mai multe de la ai mei despre lumea în care trăim. Multă vreme n-am prea înțeles de ce au fost atât de precauți și aluzivi cu privire la comunism. Dar, acum, le sunt recunoscător că au încercat cu mine singurul gen de pedagogie posibil pe vremea aceea, adică a crește discernământul unui copil exact la vârsta sau în momentul în care e dispus la asta. Le înțeleg prudența, care nu era despre ei, ci despre mine: în anii ’80, dezastrul care te păștea, dacă te porneai perpendicular împotriva regimului, era real. Asta, oricât au funcționat Securitatea și tot restul mai mult prin sugestie și inginerie socială decât prin represalii fizice, concrete, în ultimele zeci de ani de comunism.

Acum, listele negre pe care le citește ministrul de interne la TV, reclamațiile depuse de diferite pramatii la Autoritatea pentru Protecția Copilului sau mârâielile Liei Olguța Vasilescu pe aceeași temă rămân niște imbecilități staliniste, dar ridicole și fără urmări. Trăim, totuși, în democrație și măcar pentru echilibrarea situației copiii trebuie expuși și la altceva decât binefacerile primarilor de sector diseminate prin intermediul școlii, constând în discursuri hidoase de mulțumire adusă partidului X la începutul anului școlar, burse-pomeni cu care sunt recompensați cei 20 de elevi eminenți dintr-o clasă de 25 sau zilele de vacanță oferite cu larghețe de primăreasa Firea, imediat ce dă câte-un fulg de zăpadă. Nu știu dacă PSD-ul și toți ceilalți urmăresc prin toate astea cretinizarea și băgarea-n dependență a următoarelor generații, dar știu că ei, copiii, vor regreta dacă nu le putem arăta și spune, acum, destul. Mie mi-a luat multă vreme ca să înțeleg un lucru simplu: inclusiv faptul că ai mei nu mi-au arătat și spus era o parte din acea lume.

Articol aparut pe blogul autorului

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 
 
Contributors 186 16-02-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 27 Pagina incarcata in 0.11269402504 secunde