Piatza.Net

Cruciadele

14 Mai, 2010

1,794 accesari

Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina şi Ierusalimul.

Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale.
Caracterul şi cauzele cruciadelor

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca “războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor “locuri sfinte”, în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale, de sub dominaţia musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanţul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalereşti, a sporului demografic, precum şi a unor factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât şi celei orăşeneşti.

Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare. Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate şi solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu şi glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări da mase a fost creată de însăşi situaţia politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria şi Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum şi Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanţ, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii şi normanzii atacau imperiul. În această situaţie împăraţii bizantini au fost nevoiţi, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Aşa s-a născut iniţiativa papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică şi ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza şi Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.