Cea mai temută boală a secolului al XIX-lea

 
Anul 1854 găseşte Londra în plină epidemie de holeră, o afecţiune intestinală ce se manifestă prin diaree şi deshidratare severe. Boala loveşte cu iuţeala fulgerului. Deşi dimineaţa mulţi se trezesc sănătoşi, până la asfinţit cad răpuşi de molimă. Dar cel mai cumplit e că boala nu are leac. A fost cea mai temută boală a secolului, cauza ei fiind un mister pe atunci. Unii socoteau că holera se transmitea prin miasmele emanate de materia organică în descompunere. Bănuielile lor nu erau fără temei, căci Tamisa, fluviul care străbate Londra, răspândea o duhoare insuportabilă. Să fi fost aerul fetid cu adevărat cauza epidemiei? Cu cinci ani mai înainte, un medic pe nume John Snow emisese ipoteza că boala nu se transmite prin aerul infect, ci prin apa contaminată. Un alt medic, William Budd, credea că un organism asemănător unui fungus era pricina holerei. În timpul epidemiei din 1854, Snow şi-a testat teoria studiind cazurile de holeră apărute în cartierul londonez Soho. „Ce au în comun toţi aceşti oameni?“, s-a întrebat el. Cercetările lui au dus la o descoperire uimitoare: Cei ce contractaseră holera băuseră de la aceeaşi cişmea, iar apa era contaminată cu ape reziduale ce transmiteau holera.* În acelaşi an s-a făcut o descoperire epocală în domeniul medicinei, când omul de ştiinţă italian Filippo Pacini şi-a publicat lucrarea în care descria microorganismul răspunzător de holeră. În mare parte însă, cercetările sale au fost trecute cu vederea, ca de altfel şi descoperirile lui Snow şi ale lui Budd. Drept urmare, holera a continuat să facă ravagii până în 1858. „Marea duhoare“ Parlamentul amânase la nesfârşit construirea unui nou sistem de canalizare ce-ar fi avut drept rezultat purificarea apelor Tamisei. Totuşi, valul de căldură din vara anului 1858 i-a silit pe membrii Parlamentului să ia măsuri. Duhoarea ce pătrundea în Camera Comunelor era atât de greu de suportat, încât, în încercarea de a acoperi mirosul, politicienii atârnau la ferestre draperii îmbibate cu dezinfectant. Aşadar, „Marea duhoare“, după cum e cunoscută ea în istorie, a fost cea care a determinat Parlamentul să treacă la acţiune. În doar 18 zile, s-a aprobat construirea noului sistem de canalizare. S-au amplasat conducte uriaşe care să preia apele reziduale înainte ca acestea să ajungă în Tamisa şi care să le ducă la est de Londra, unde erau deversate în mare în timpul refluxului. Situaţia s-a îmbunătăţit radical. Odată ce toată capitala s-a conectat la noua reţea, epidemia de holeră a încetat. Acum nu mai existau niciun fel de dubii: Nu aerul fetid era cauza epidemiei de holeră, ci apa sau alimentele contaminate. S-a înţeles, de asemenea, cât de importante erau măsurile de salubrizare în prevenirea bolii. Din nefericire, în unele părţi ale lumii nu există nici în prezent un sistem de canalizare adecvat. Bolile ce se transmit prin dejecţii umane ucid zilnic circa 5 000 de copii.
 
 
Internet 1608 14-07-2015 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 34 Pagina incarcata in 0.151314020157 secunde