Călătorie neterminată I

 
 Andrei voia de mult , să se mai plimbe cu trenul, să vădă, ce înseamnă un tren modern. Ultima dată mersese cu trenul prin vara lui *90, când fusese la Ploiești la nunta unui văr din partea nevestei.
Își amintea din tinerețea sa, de locomotivele cu aburi. Îi plăcea geamătul lor, care, semăna cu respirația unui bătrân, când urca dealul și de oftatul ei, la eliberarea aburului. Îi vedea și acum pe mecanic și fochist, erau negrii, din cauza fumului de la cărbunii arși , pentru a produce aburul, ce punea în funcțiune turbina locomotivei, le luceau doar dinții și albul globului ocular. Aveau un zâmbet superior  în stație, când scoteau capul pe geamul cabinei, pentru a saluta pe șeful stației și a primi permisiunea să-și  continuie drumul. Erau mândrii, ei stăpâneau forța uriașului șarpe, ce se strecura printre văile munților, în drumul ce urca spre Brașov.
Simțea și acum mirosul de tutun de proastă calitate, transpirație și mucegai din haltele răzlețite prin micile localități unde opreau trenurile de navetiști. Erau luminate cu felinare, care foloseau combustibil  gazul lampant, cu sticla mai mereu afumată, de multe ori spartă-n burtă și lipită cu o bucată de ziar pentru ca lumina să nu fie afectată prea mult. O bancă sau două în funcție de mărimea stației, erau înșirate pe lângă perete. Băncile erau din lemn și în toate stațiile  țării erau la fel. Pe un alt perete se găsea o sobă tip godin , de fapt era așezată într-un unghi al pereților, iar lângă el câțiva chituci din lemn de fag. Focul duduia în sobă, oamenii veneau, cu mult timp înainte de sosirea trenului, erau țărani din satele învecinate plecați la oraș, să rezolve diferite daraveli. Se auzea bocănitul bocancilor la ușă, se scuturau de zăpadă, apoi intrau în mica încăpere. După ce-și lepădau bocceaua într-un colț, nu le era teamă că cineva, ar fi îndrăznit, să caute în sacoșele lor din papură țesută în casă, se apropiau de sobă și-și încălzeau mâinile înghețate. Căciulile din blană  de oaie erau scuturate de zăpadă direct pe podea, când mâinile se dezmorțeau, scoteau tabachera cu tutun și foița, dacă nu aveau, mergea și o bucată de ziar, și-și făceau o țigară.Mereu a fost fascinat, de faptul că știau câte fire de tutun să prindă între degetele noduroase de la muncă și reumatisme, cum îl răsfirau pe foița, apoi o răsuceau și cu limba îi umezeau o margină, pe care o lipeau și astel apărea țigara. Cu ea între degete mergeau la felinar, acționau micul levier pentru ridicarea sticlei și aprindeau țigara. Primele fumuri erau trase cu poftă, parcă ar fi vrut, să le plimbe prin toate ungherele corpului, abia când  simțeau că fumul a ajuns în unghiile de la picioare și în părul de sub căciula mițoasă, trăgeau mai rar din țigară, dându-și răgaz, să schimbe două trei cuvinte între ei.
-Parcă te-aș cunoaște, zise unul dintre țărani, era la vreo 50 de ani, brunet cu niște ochii negrii vioi și iscoditori, avea mustățile mari, negre cu fire albe, îngălbenite de tutun în dreptul nărilor, cărora, din când în când, le răsucea vârfurile în sus.
-Sunt Ion, fiul lui Petre al Linii din Valea Mare, ai fost acum câțiva ani la noi, să cumperi niște oi. Te știu nene, ești Gheorghe Gheorghe din Satul Nou, sunt bucuros, să te revăd. Ia o țigără, tânărul  întinse piciorul drept și scoase din buzunarul pantalonului, în care se mai găsea și briceagul sub formă de pește, legat cu zale de curea, un pachet de țigări ”Naționale” pe jumătate plin. Gheorghe primi țigara de la Ion, îi mulțumii pentru tratație, apoi îl privi mai atent pe tânărul blond cu ochii albastrii , părul tuns scurt și  sprâncenele blonde.
-Să-i transmiți tatălui tău noroc și să fie apărat de rele! Cum o duce cu sănătatea?
-Nu e bine,pentru el am plecat pe așa vreme, să-i cumpăr doctorii de la oraș. Felcerul din sat zice, că ar fi ”aprindere la plămâni”. Are o tuse seacă, îi arde tot corpul, trebuie să-i cumpăr penicilină și streptomicină. Cred, că se va vindeca, mare nevoie avem de el, încă nu știm tot rostul animalelor. El are un secret când încheagă laptele, face un caș renumit în 10 sate, iar telemeaua o vindem numai la domnii de la oraș, aceștia anunță din timp, cantitea de brânză pe care vor, să o cumpere. Nici eu nici sora mea nu am dat vreodată cheag laptelui. Odată nevastă-mea, s-a strecurat în cuhnia de lângă strungă, unde tata pregătea laptele pentru închegat, voia, să vadă secretul tatei, nu a apucat, odată cu tata a intrat și pisica, aceasta s-a ascuns tocmai unde era nevastă-mea, când tata s-a aplecat, să scoată pisica din ascunzătoare ,a descoperit și pe noru-sa. Calm, bătrânul a întrebat-o: ”ce faci dragă noră sub masă?” ”Am vrut, să văd, cum faci brânza, noi nici unul nu știm”. ”Stați liniștiți, până va fi, să plec, am să vă spun secretul”. Uite și ăsta e unul din motive de vrem, să-l facem bine, vine acum sf. Paști și vom înțărca mieii, apoi trebuie, să facem brânza, iar noi nu știm, decât să mulgem oile.
-Ioane, nu este nici un secret, pui cheagul în lapte după ce-l încălzești cam cât avea tac-tu temperatura ,când ai plecat de acasă. Să măsori bine laptele, apoi să pui cheag, te orientezi pe loc cam cât, să notezi cât pui, apoi a doua zi vei ști, dacă vei pune mai mult, mai puțin , sau așa este bine. În ce-l privește pe tătâne-tu, ia hapurile și îngrijejte-l, că mai ai nevoie de el.
Ușa scârțâi și în prag se opri un țăran cu o paporniță-n mână, își scutură picioarele, apoi intră în sală.
-Hai fă-i muiere, nu mai sta afară, să închidem ușa, că se face frig.
-Nu intru mă, că e fum de tutun și nu-mi face bine. Stau mai bine afară.
-Apăi stai acolo, că doar nu or ieși acești gospodari afară, să fumeze, că ești tu borțoasă și năzuroasă. Bună dimineața, oameni buni!spuse țăranul după ce lăsă papornița după ușă și se apropie de sobă, să se încălzească.
-Mai pune un lemn în sobă, să nu se potolească jarul, și stai jos, să bem niște mahorcă.
-Nu ascultați în gura unei femei proaste, e grea în trei luni și nu suportă nimic. Sunt Nicolae Vicu din Adânca, merg cu muierea la târg să-i cumpăr o broboadă și un material de rochie, peste o lună are soră-sa nuntă și vrea să se-nnoiască.
Cam așa se purtau discuțiile pe la sfârșitul anilor *50 începutul anilor *60, în haltele și stațiile trenurilor.
Mai târziu au apărut locomotivele Diesel și cele electrice, s-a schimbat și confortul în sălile de așteptare. Trenurile aveau vagoane noi, cu numai două clase. Ei, dar asta a fost odată, el voia să meargă acum, să vădă progresul, să trăiască  în epoca modernă.
S-a prezentat la casa de bilete și a cerut un bilet clasa I pentru orașul D, caserița s-a uitat la el ca la unul căzut din lună și i-a aruncat drept în față, cu oarecare satisfacție.
-Ce n-are?
-N-are clasă
-Dar ce are?
-Clasa doua.
-Bine, dați-mi un bilet.
Cu biletul în mână s-a plimbat pe peronul gării, care era înțesat cu chioșcuri, în care se vindeau dulciuri, sucuri și alte mărunțișuri. În sfârșit, sosește trenul, s-a uitat  pe bilet, și a început să caute vagonul trei, ordinea era aleatorie, primul vagon avea numărul patru, următorul numărul unu, apoi numărul cinci, vagonul următor avea numărul trei, doi nu exista. Prin urmare trenul avea patru vagoane, nu cinci cum fusese tentat, să creadă.
S-a urcat în vagon, aici a fost o adevărată aventură ,până ce a găsit locul, parcă cineva scosese numerele dintr-o căciulă și le lipise pe scaune. Eu credeam, în naivitatea mea, că numerele încep dintr-un capăt al vagonului și în ordine cronologică se vor termina în celălalt capăt al vagonului, ghinion, cum ar spune un clasic în viață,dacă rândul de scaune avea trei numere în ordine, rândul din fața lui avea numere cu mult depărtate de celălalte.
Pe o distanță de 200 de km, bietul nostru tren care părea, că se târăște cu o ultimă suflare, a ajuns, la destinație cu o întârziere de 50 de minute, nu eram supărat, am fost bucuros, că am ajuns.
Am luat un taxi, am cerut șoferului, să mă ducă în centrul  vechi al orașului, pe drum m-a întrebat, dacă stau mai mult în oraș, că el știe o pensiune care practică  prețuri mici, dar care în schimb este foarte curată și cu o bucătărie bună. Am fost atent la vorbele șoferului, asta îmi doream, am dat din cap și l-am lăsat să vorbească. Nu am mai mers mult și a oprit mașina.
-Aici e pensiunea.
Andrei s-a uitat la ea, de afară nu arăta grozav, era o clădire veche, probabil, după arhitectură, construită la începutul sec XX. A coborât din mașină și însoțit de șofer, a urcat scara din scândură în formă de spirală la primul etaj, între primul etaj și parter nu era tavan, doar un palier lat de 2 metrii cu un gard pe partea exterioară  de un metru înălțime din scândură sculptată de nuc. Șoferul a scos o cheie din buzunar și a descuiat camera numărul șase. Mirosea frumos a detergent fin, patul era lat cu lenjerie curată, mai era o măsuță cu un televizor, o altă măsuță pe care se găsea o tavă cu două pahare cu gura-n jos și două fotolii, un frigider mic, și un bar în care îți luau ochii etichetele sticlelor cu băuturi fine, dar și țuică de prune. Printr-o ușă, aproape mascată de deschidera ușii principale, se intra în baie, aici se găsea o cabină de duș, chiuvetă și toaleta.
-Vă costă 60 de lei pe noapte, din bar puteți consuma până la 200 de grame de alcool zilnic, intră în prețul chiriei, la comandă vă aducem micul dejun, prânzul, sau cina în cameră, prețurile sunt accesibile, nu depășesc 30 de lei, dacă vă limitați la meniul zilei, orice lucru în plus vă costa. Ce părere aveți?
-Rămân, las bagajul în cameră și mă duci în centrul vechi.
-Tu ești patronul?
-Da, eu sunt, fac taximetrie numai de la gară, mă ajută mult, așa îmi găsesc clienți. Nu fac evaziune.
-De ce? Se poartă.
-Este adevărat, la mine ar fi vorba de sume mici de bani proveniți din ilicit, în aceste condiții precis m-ar condamna câțiva ani de închisoare, scapă doar ăia cu milioane scoase din evaziune, corupție și hoție.
-Aici e muzeul de istorie, opresc?
-Te rog, asta vreau să vizitez. La ce oră e gata cina? Apropo, lasă-mi cheia!
-O găsiți când veniți acasă, nu contează ora, vreți să vă opresc mâncare?
-Da, te rog, lasă-mi un număr de telefon.
-Când terminați și vreți, să veniți acasă, mă sunați și vin, să vă iau.
A urcat treptele muzeului de istorie pătruns de un sentiment de pioșenie, un sentiment de patriotism, de stimă față de înaintașii acestor meleaguri. Pe aici trecuse Mihai, Viteazul Vodă, Frații Buzești, dar și Domnul Tudor. Cu inima cât un purice, emoționat, ca de fiecare dată când se întâlnea cu istoria, a  plătit la ghișeu, apoi custodele, o femeie între două vârste cu ochii albaștrii, tunsă scurt, părul castaniu-blond, corp frumos, ”o femeie bine”, l-a întâmpinat, cu un zâmbet profesionist.
-Bine ați venit! Vă aflați...
-Bun găsit, sunt un vizitator aparte, voi vizita muzeul în etape, nu voi trece în fugă pe lângă exponate. În câte zile credeți, că îl pot vizita pe tot, discutând detaliile obiectelor expuse?
-Dacă vă acord două ore la fiecare vizită, cred, că îl puteți vizita în șapte zile.
-Este în regulă, aș vrea, să încep cu perioada de începuturi a acestei zone.
Discuții le dintre Andrei și Camelia, așa se numea ghidul muzeului, s-au prelungit pe durata a trei ore, în tot acest timp nu avansaseră prea mult cu vizitatul. Femeia, în sprijinul afirmațiilor ei, adusese o mulțime de documente și cum cea mai mare parte erau originale, sau copiii ale originalelor, a fost tentat să le verifice pe toate.
-Doamnă, în ritmul ăsta nu termin nici în două luni.
-Am să vă fac un abonament, să nu plătiți, de fiecare dată când veniți. În plus, veți rămâne singur, eu am să vă aduc documentele, acolo unde considerați necesar.
-Sper că nu v-am tulburat liniștea.
-Mă bucur, că ați venit, de mult nu am mai avut un vizitator, dornic să pătrundă în adâncul istoriei. De regulă, grupurile de vizitatori, trec în cea mai mare viteză printre exponate, am descrieri scurte ale obiectelor și descrieri ample în funcție de curiozitățile celor ce ne trec pragul. Pe dumneavoastră pentru ce vă interesează, de ce vreți, să știți atât de multe?
-Mă fascinează istoria, îmi place, să știu, cine sunt și de unde vin. Doar așa cred, că ne vom putea, găsii drumul în viață. Vă mulțumesc pentru tot. Sincer, sunteți atât de documentată, că îmi vine greu să închei discuția. Nu cunosc pe nimeni în oraș, abia am sosit, simt nevoia să beau o cafea, vreți să mă însoțiți?
-Deși în general nu accept asfel de invitații, de data asta voi face o excepție. Există o ceainărie chiar aici aproape. Închid și mergem.
Un sfert de oră mai tîrziu, cu ceștile de cafea în față, din care ieșea un abur aromat și îmbietor, cei doi se uitau unul la altul, fără ca vreunul să înceapă discuția.
-Sunteți o femeie frumoasă, observ totuși o umbră de tristețe și zâmbetul înghețat într-un rictus.
-Vi se pare, am o casnicie fericită, un copil realizat profesional. Nu mă pot plânge de nimic, sunt mulți alții mai nefericiți ca mine.
-Este adevărat, eu vorbeam de o suferință, venită din suflet. Acolo aveți o neîmplinire.
-Am un soț care îmi face toate poftele, îmi cumpăr ce vreau, merg unde vreau, nu mă întreabă prea multe. Camelia vorbea fără să se entuziasmeze, vorba ei era plată, cuvintele erau rostite, de parcă era vorba de altcineva, nu despre ea. Băiatul ar fi trebuit să se însoare până acum, dar e opțiunea lui, iar eu o respect. În rest...totul e bine.
-Cum vreți, eu sunt un necunoscut, nu trebuie, să-mi spuneți prea multe. Aș fi bucuros, să aveți dreptate. Apropo, de cât timp sunteți căsătorită?
-De peste 30 de ani, am o familie frumoasă, mă bucur pentru ei. Discuția a continuat încă multă vreme, erau de peste două ore în cofetărie.
-Îmi place compania dumneavoastră, sunteți o femeie cultă și cu darul vorbirii, ar fi bine, să intrați în politică.
-Și dumneavoastră sunteți un interlocutor agreabil, am și uitat să merg acasă.
-La ora asta bărbatul a venit de la serviciu?
-Da, dar nu mă întreabă, de ce am întârziat.
-Îi spuneți dumneavoastră?
-Nu, îmi spune, că are încredere în mine. De multe ori aș vrea, să mă întrebe, să simt, că îl interesează, ce fac. Nu simt răceală, nici iubire, deși el îmi spune, că mă adoră.
-Bine doamnă, îmi cer scuze, că v-am reținut poate mai mult, decât ați fi dorit dumneavoastră.
-Camelia, așa să-mi spuneți, vom lucra mult împreună, nu are rost, să ne formalizăm. Nu m-ați reținut, mi-a făcut plăcere, să vorbim. În ochii femeii apăruse o lumină, umbra de tristețe dispăruse, locul rictusului îi luase un zâmbet fermecător.
-Am să te rog, să-mi spui pe nume, Andrei, așa mă numesc...
-E un nume foarte frumos îmi place, Andrei, ce frumos sună! Andrei, te aștept mâine.
-Voi veni pe la zece, acum am să sun taxiul, să mă ducă la pensiune.
-Te duc eu.
-Nu, nu știu, unde să merg. Taximetristul e și patronul pensiunii.
-Cred că am auzit ceva despre el, dar nu prea multe. Am să mai stau, până vine mașina, apoi plec.
-Nu, nu este nevoie, deși îmi este greu, să mă despart de o doamnă atât de fermecătoare, totuși, nu trebuie să mai rămâi, mă descurc. Mulțumesc!
Femeia, cu geanta pe umăr și cheile mașini în mână, a cotit pe după clădire pentru a ajunge în parcare. A rămas privind în urma ei, un claxonat scurt l-a smuls din visare...
 
 
IonelCarstea 110 10-11-2016 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 12 Pagina incarcata in 0.160916090012 secunde