Barajul de la Bicaz – realizari si suferinta

Barajul de la Bicaz – realizari si suferinta

05.07.2012

5038 accesari

1. Planul constructiei barajului de la Bicaz
2. Realizarea santierului s i implicarea muncii fortate
3. Impactul proiectului asupra zonei Bicaz:
– Înfiintarea Orasului Bicaz
– Construirea fabricii de ciment
– Dezvoltarea infrastructurii rutiere si feroviare
– Producerea energiei electrice

1. Planul constructiei barajului de la Bicaz

Complexul hidroenergetic de la Bicaz a fost proiectat pentru întâia data de renumitul inginer român Dimitrie Leonida. În viziunea lui Dimitrie Leonida, energia electrica produsa la Bicaz-Stejaru ar fi putut asigura dezvoltarea economica a întregii Moldove, exercitând o influenta benefica asupra industriei cât si asupra agriculturii din zona. În forma sa initiala proiectul prevedea realizarea unui lac de acumulare si construirea unui baraj de beton care sa includa în corpul sau o uzina hidroelectrica , undeva în zona “Livada Postei”, cuprinsa între satul Cârnu si gura de varsare a pârâului Izvorul Muntelui.

Deoarece prin aceasta varianta rezulta o cadere de apa de la o înaltime destul de redusa care ar fi produs o putere electrica modesta în centrala electrica propusa, s-a renuntat la acest prim proiect. A urmat o noua varianta mult mai eficienta ce consta în realizarea unui tunel subteran de circa 4 km pe sub muntele Botosanu, pornind din lacul de acumulare. Uzina era proiectata cu o suprafata totala de 2400 m² cu 4 turbine de tip “Francis” de câte 12000 CP si cuprindea: o sala a masinilor, sala transformatorilor, sala instalatiilor de distributie, ateliere si birouri. În sfârsit apa era readusa de la uzina în albia
Bistritei, printr-un canal deschis de 2 km lungime. Lipsa finantarii si declansarea celui de Al Doilea Razboi Mondial a amânat punerea în aplicare a proiectului.

Instaurarea regimului comunist în Romania – din anul 1945 – care urmarea dezvoltarea industriei grele a relansat planul construirii barajului de la Bicaz si hidrocentrala Stejaru din nevoia strigenta de energie electrica . În acest context Institutul de Studii si Proiectari Energetice Bucuresti, înca din anii 1949-1950 începe un program de masuratori pe valea Bistritei începând de la Vatra Dornei, în aval, pentru studierea debitelor de apa în diferite situatii în functie de anotimp si precipitatii.

Pe baza studiilor elaborate de I.S.P.E la 13 noiembrie 1950 Consiliul de Ministri a Republicii Populare Române prin Hotarârea nr. 1182 stipula:
“Acordând o însemnatate deosebita lichidarii înapoierii economice a Moldovei, în care a fost lasata de regimul burghezo-mosieresc; Pentru a ridica nivelul material si cultural al populatiei din Moldova, de pe valea Bistritei si Siretului prin:
– crearea unei baze energetice puternice necesara industrializarii si valorificarii bogatiilor solului si subsolului Moldovei;
– combaterea inundatiilor si secetei de-a lungul vaii Siretului si în nordul Baraganului;
– dezvoltarea culturilor agricole intensive, bazata pe folosirea irigatiilor si energiei electrice în vederea asigurarii unei recolte stabile si abundente;
– în scopul pregatirii conditiilor pentru crearea unei arii de navigatie între Moldova si Dunare;
Consiliul de Ministri hotaraste:
– construirea pe râul Bistrita, în regiunea Bicaz a unui baraj pentru crearea unui lac de acumulare cu o capacitate de cca. 1.200.000.000 mc apa, care sa asigure compensarea debitelor râului între anii secetosi si ploiosi;
– construirea unei centrale hidroelectrice pe Bistrita, la Stejaru, cu o putere de 210000 kw si cu o productie de aproximativ 430.000.000 kwh anual, care se va numi Centrala Hidroelectrica “Vladimir Ilici Lenin”.
Prin folosirea apelor cumulate la Bicaz si celelalte amenajari de pe râul Bistrita care se vor proiecta ulterior, se va ridica puterea electrica instalata la cel putin 450.000 kwh, iar productia de energie electrica, într-un an normal la aproximativ 1.000.000.000 kwh.
– energia electrica produsa de centrala hidroelectrica de pe Bistrita va fi distribuita în primul rând în Moldova, pentru alimentarea industriilor prevazute a se crea în perioada planului cincinal, precum si a oraselor si satelor din Moldova;
– se vor construi linii de 220.000 si 110.000 volti care vor lega centrala hidroelectrica de pe Bistrita cu Transilvania, Muntenia si restul Moldovei.”

Acesta avea sa fie actul de nastere, al începutului de era al hidrocentralei românesti.

2. Realizarea santierului si implicarea muncii fortate

Pe baza Hotarârii nr. 1182 a Consiliului de Ministri ai Republicii Populare Române în toamna anului 1950 au început lucrarile de organizare ale viitoarelor santiere amplasate în punctele cheie si anume: Tunel intrare în zona satului Cârnu, Tunel iesire din satul Stejaru, comuna Pângarati si Barajul Bicaz din apropierea confluen ei pârâului Izvorul Muntelui cu Râul Bistrita. Conducerea vastului santier al hidrocentralei s-a instalat în cladirea fostului palat regal, purtând titulatura: ”Directia Generala a Hidrocentralei” (D.G.H) fiind formata din: director general ing. Amedeo Georgescu; director tehnic Ioan Rusmanica;sef sector Tunel ing. Dumitru Mosora; sef sector Baraj ing. Ion Bartes. Proiectarea si prospectiunile geologice au fost încredintate Institutului de Studii si Proiectari Energetice Bucuresti condus de ing. Ion Bancila.

Initial în iarna anului 1950-1951 au fost construite primele baraci destinate pentru conducerea tehnica, dormitoare pentru muncitori si magazii de materiale. De asemenea s-a construit în colonia muncitoreasca Dodeni o baraca etajata prevazuta cu dormitoare comune, precum si o cantina ce urmau sa asigure conditii minime pentru muncitorii mineri.

În primavara anului 1951 s-a realizat modificarea cursului apelor Bistritei printr-un sistem de batardouri dispuse longitudinal.
În acest fel a fost posibila executarea sapaturilor pâna la adâncimea de 30 m sub nivelul Bistritei si consolidarea rocilor prin injectii de ciment la 10-20 m adâncime. Pentru evacuarea apelor subterane au fost instalate electropompe puternice, situate în amonte de baraj, nu departe de punctul de lucru.
Trebuie remarcat deasemeni faptul ca începând cu anul 1953 au fost puse în functiune: Fabrica de ciment “Congresul al XIX-lea al PCUS” – Bicaz si Fabrica de Betoane. Aceste obiective aveau sa asigure cantitatile necesare de beton ce urmau sa fie turnate în imensul corp al Barajului. Transportul si turnarea betonului s-a realizat prin amplasarea de macarale funiculare germane în cele doua maluri ale Bistritei.

Turnarea betoanelor a început la finele anului 1955, în 1956 încorporându-se 61.000 mc, iar în 1959, 659.000 mc betoane.
Baza tehnologica a utilajelor folosite pe santierul barajului era asigurata de produsele fabricate în tarile “surori” comuniste: excavatoare sovietice SE, autobasculante cehoslovace “Tatra” si dragi sovietice de tip NZ4.
În acelasi timp în anul 1951 s-a început lucrul la santierul tunelului pe sub muntele Botosanu pe o distanta de 4.655 m, care trebuia sa asigure transportul apei sub presiune din lacul de acumulare pâna la iesirea dinspre uzina Stejaru. Prin lungimea si sectiunea acestui tunel de aductiune, el se numara la vremea respectiva printre cele mai mari tunele hidroelectice din lume. Pentru executarea sa a fost necesara în total excavarea unui volum de aproape 600.000 mc de steril, turnarea a 300.000 mc de beton precum si injectii de 15.000 tone ciment.

Lucrarile s-au desfasurat pe doua santiere – Tunel Intrare si Tunel Iesire – realizându-se o viteza medie de înaintare de 5,35 metri liniari pe zi. S-au înfruntat presiuni deosebit de mari pe o zona totala de 1724 de metri cu infiltratii si izvoare puternice de apa , iar pe o zona de 1568 m s-au traversat portiuni cu infiltratii mari de gaze explozive.
Strapungerea a avut loc la 11 decembrie 1955 în schimburile brigazilor de mineri conduse de Gavrila Pasca si Stefan Roman, fara a se constata vreo deviere de pe axa tunelului.

Realizarile minerilor de la Bicaz erau folosite de propaganda comunist în tot acest timp, toate meritele fiind îndreptate catre conducatorii Partidului Muncitoresc Român. “Aceste realizari au fost posibile datorita entuziasmului si priceperii cu care întregul colectiv al constructorilor a muncit zi de zi îndrumat si însufletit în permanenta de Partidul clasei muncitoare si de organizatii ale Uniunii tinerilor Muncitori care au stat în fruntea luptei pentru a învinge toate greutaile care s-au ivit. Au fost posibile datorita faptului ca am avut un însemnat ajutor tehnic din partea Uniunii Sovietice care ne-a livrat numeroase utilaje de constructie pentru tunel, ca: perforatoare, ciocane de abataj, compresoare, pompe de beton, tractoare si multe alte masini (…).
Deasemeni din nesecatul izvor de experienta al constructorilor comunismului s-au însusit pe santierul tunelului cele mai înaintate metode de munca cum este cea a graficului ciclic Ivan Golovin, care a facut posibil ridicarea productivitatii muncii la un nivel record în domeniul saparii de galerii subterane”.

Santierul de la Bicaz a fost tot timpul în atentia liderilor centrali ai Partidului Comunist si pentru ca unul din inginerii care lucrau aici era chiar fiul lui Petru Groza, Octavian Groza. Dumitru Mosora a devenit ulterior unul din liderii partidului: „În mijlocul constructorilor de la Bicaz au venit delegati ai guvernului în frunte cu tovarasul Chivu Stoica, presedintele Consiliului de Ministri si delegati ai Comitetului Central”.

Apa transportata prin galerie intra direct în centrala hidroelectica de la Stejaru echipata cu 6 turboagregate care asigura o putere instant de 210 kw, prin transformatori racordati la sistemul energetic national. Apa turbinata în hidrocentrala Stejaru este apoi evacuata prin canalul de fuga în lungime de 1.185 m în vechea albie a râului Bistrita, acolo unde începe sa se formeze lacul Pângarati.

Anii constructiei sistemului hidroenergetic de la Bicaz – perioada 1950-1960 – se suprapun cu punerea în aplicare a programului criminal de eliminare a opozantilor puterii comuniste. În toata tara începând cu anul 1950 sunt construite unitati de munca fortata “pentru reeducarea elementelor dusmanoase Republicii Populare Române, în vederea încadrarii lor în viata sociala, în conditiile democratiei populare si constituirii socialismului”.

Baza sistemului legislativ represiv a fost formulata prin adoptarea a doua decrete: Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 când au fost create Unitatile de Munca fortata si Decretul nr. 1.554 din 22 august 1952, prin care unitatile de munca fortata au primit o nou reglementare juridica, fiind transformate în Colonii de Munca . Aceste prevederi îi afectau pe “chiaburi, fostii condamnati pentru specula , rudele tradatorilor de patrie (cei care au fugit peste granita), fostii legionari, membri de seama ai partidelor istorice, taranii care se opuneau procesului de colectivizare, etc.).”

Cele mai importante unitati de munca fortata au functionat la: Arad, Baia Mare, Barcea Mare, Bicaz, Brad, Bragadiru, CRM Bucuresti, Buzau, Capu Midia, Castelu, Cavnic, Câmpulung, Cernavoda , Chilia, Chirnogi, Culmea, Duduledti, Doicesti, Domnesti, Dorobantu, Dudu, Fântânele, Fundulea, Galesu, Giurgeni, Ghencea, Iasi, Itcani, Lucacesti, Mihai Voda , Mogosoaia, Valea Nistrului, Onesti, Peninsula Valea Neagra , Periprova, Peris , Poarta Alba , Popesti Leordeni, Rosia Montana , Rosia Pipera, Roznov, Salcia, Stoenesti, Saligni, Sibiu, Simeria, Spantov, Tataru, Vladeni, Slatina.

Detinutii politici adusi pe santierul Bicaz au fost organizati în doua lagare: unul la Dodeni în locul actualei statii de transformare Cojusna (cei care lucrau pe santierul Baraj si Tunel Intrare), iar celalalt pe actualul amplasament al stadionului orasului (cei care lucrau la constructia Garii CFR si la terasamentul caii ferate Piatra Neam – Bicaz).

Începând cu toamna anului 1951, detinutii lagarului de la Dodeni supravegheati îndeaproape de cadrele militare au initiat lucrarile de sapaturi de pe malul stâng al Barajului. Acestia erau repartizati pe brigazi speciale în raport cu patura sociala din care proveneau, dar si cu gradul de vinovatie pentru care au fost condamnati. Se întâlneau astfel brigazi de violatori, hoti de buzunare, dar si preoti, intelectuali sau asa-zisi “chiaburi”. Cei din urma erau pusi la cele mai grele si mai periculoase munci începând de la sapatul, dislocarea si transportul sterilului cu vagoneti.

Lagarul de la Dodeni avea forma dreptunghiulara si era înconjurat de o dubla retea de sârma ghimpata , înalta de cel putin 3 metri unul de altul, strajuite fiind la colturi, de câte un observator înalt, deschis spre cele patru puncte cardinale. Lânga poarta se afla administratia lagarului unde îsi afla biroul comandantul, dar si unde locuiau securistii si militarii. Detinutii locuiau în baraci lungi de circa 20 m însirate paralel. În lagar la început nu era curent electric, detinutii culcându-se odata cu lasarea întunericului. Întrucât geamurile baracilor în care erau închisi acestia aveau vedere spre drumul national, conducerea lagarului, a dispus ca în dreptul fiecarui geam sa fie batute paravane din scânduri la o distanta de 20 cm, atât cât sa permita intrarea doar pe lateral a luminii solare. Atunci când erau scosi la munca de la lagar pâna la baraj, numerosi soldati însoteau convoiul, întreg traseul, populatia civila neavând voie sa se apropie de detinuti.

Conditiile dure de munca si lipsa de experienta a detinutilor politici au determinat producerea a numeroase accidente de munca din care au rezultat morti si raniti. Numarul lor nu se stie exact deoarece multe din accidente nu au fost raportate sau consemnate. Viata detinutilor politici nu valora aproape nimic!

La constructia Barajului si a hidrocentralei Stejaru a participat si un numar important de militari ai muncii, unitate înfiintata prin Decretul nr. 2 din 14 ianuarie 1950. Militarii Serviciului Muncii reprezentau surplusul armatei române, ei urmând sa asigure prestarea de munca la executarea lucrarilor de constructii de interes general.
Pâna la finele anului 1959, la Bicaz a functionat un detasament de 1200 de militari. Acestia au lucrat pe santierele de la Tunel Intrare si Baraj. 400 de militari au fost repartizati la construirea Fabricii de Ciment si pe santierul de la Stejaru.

La 1 iulie 1960 sistemul hidroenergetic de la Bicaz a fost dat în folosinta . Desi era o realizare de prima importanta pentru economia tarii, meritele miilor de detinuti politici care au muncit si murit nu au fost amintite pâna în 1990.

Odata închise gurile de evacuare ale barajului acumularea apei Bistritei a cuprins zone întinse pâna la Poiana Largului. Practic întregul fost raion Ceahlau a fost desfiintat fiind afectate localitatile de pe valea Bistritei: Cârnu, Secu, Izvorul Alb, Potoci, Ruginesti, Buhalnita, Grozavesti, Chiriteni, Hangu si Ceahlau. Vetrele asezarilor au fost modificate radical, fostele sate reconstruindu-se pe culmile din jurul lacului sau în alte zone alte raioanelor Neamt si Tg. Neamt.
Cei care au fost obligati sa se mute din calea apelor au primit despagubiri modice care nu acopereau însa costul gospodariilor pierdute.

În total pentru realizarea lacului de acumulare a fost necesara mutarea a 2291 de gospodarii, cu un numar de 18.760 de locuitori din 20 de sate. Majoritatea acestora 13.196 au preferat sa se mute pe versantii din apropierea locurilor natale, ceilalti acceptând dizlocarea în alte zone.

La finalul lucrarilor rezultatele erau remarcabile: Barajul de greutate are înaltimea deasupra solului de 127 m, o lungime a coronamentului de 435 m si o latime maxima la baza de 119 m. Volumul total de beton si beton armat folosit a fost de 162.500 mc. Lacul de acumulare format în spatele sau se extinde pe o lungime de 35-40 km, are o latime maxima de 2 km la Hangu si ocup o suprafata de 33 km².

Transportul apei din lacul de acumulare pâna la hidrocentrala Stejaru sebbface printr-un tunel sub muntele Botosanu care are o lungime de 4655 m. Tunelul are un diametru interior de 7 m pentru un debit de 178 mc/sec, iar centrala hidroelectrica de la Stejaru este amplasata pe terasa aluvionala superioara a râului Bistrita. Aceasta este echipata cu 6 turboagregate si asigura o putere instalata de 210 mw.

3. Impactul proiectului asupra zonei Bicaz

Complexul hidroenergetic de la Bicaz a modificat în mod esential si radical profilul socio-economic al întregii zone. Într-un timp relativ scurt s-a înregistrat o crestere sustinuta a populatiei, s-au construit noi obiective industriale iar caile de transport rutier si feroviar au fost reconstruite.

Înfiintarea Orasului Bicaz

Localitatea Bicaz a fost mentionata pentru prima data în istorie în hrisovul din 12 august 1611 emis de Constantin Movila Voievod ca sat închinat Manastirii Bisericani. De-a lungul timpului datorita activitatilor ce se bazau pe cresterea animalelor si prelucrarea lemnului Bicazul si-a sporit populatia devenind comuna. Dupa secularizarea averilor manastiresti când mosia manastirii Bisericani a trecut în proprietatea statului, în 1884 se va constitui în zona Bicaz, un Domeniu Regal cu o suprafata de aproximativ 13.000 ha. În acest context Bicazul devine un important centru forestier cu 1800 locuitori cu mai multe gatere actionate hidraulic si o fabrica de cherestea.

Înfiintarea santierului ce urma sa contruiasca Barajul, canalul de aductiune si Fabrica de ciment a accelerat dezvoltarea comunei Bicaz ca de altfel întreaga zona. Numarul locuitorilor veniti din întreaga tara a crescut în fiecare an dupa 1950 ajungându-se în anul 1959 cu un an înainte de terminarea barajului la un numar de 12.134 de persoane. Au fost construite blocuri de locuinte în cartierele Marceni si Dodeni, o biblioteca , cladirea Clubului Cimentistilor, spitalul si liceul din cartierul Ciungi.

Îndeplinind functiile si calitatile unui oras , schimbarea de statut administrativ a comunei Bicaz a fost hotarâta prin Decretul nr. 299 din 27 august 1960: ”În urma crearii bazinului lacului de acumulare al hidrocentralei “V. I. Lenin” – Bicaz, raionul Piatra Neamt , regiunea Bacau, unele din comunele si satele din zona acestuia, si-au schimbat asezarea. Tinând seama de noile asezari omenesti ce au fost create si având în vedere interesele populatiei din aceste locuri, Prezidiul Marii Adunari Nationale a Republicii Populare Române decreteaza : (…) art. 5. Comuna Bicaz trece în categoria oraselor de subordonare raionala si va avea urmatoarele localitati componente: Capsa, Ciungi, Dodeni, Izvorul Muntelui si Marceni.”
În anul 2004 orasul Bicaz avea 3343 de locuinte si o populatie de 8719 locuitori.

Construirea Fabricii de Ciment

Construirea Fabricii de Ciment de la Bicaz este strâns legata de începutul lucrarilor de constructie a barajului, a hidrocentralei de la Stejaru si de existenta rocilor de calcar în zona Bicaz Chei. Necesarul unei cantitati mari de beton a dus la adoptarea Hotarârii Consiliului de Ministri nr. 502 din 6 iunie 1951 prin care se stabilea locul de amplasare a unei fabrici de ciment în comuna Bicaz.

Lucrarile începute în 1951 au evoluat rapid astfel încât la finele anului 1952 s-a raportat producerea a 13.664 tone de ciment. Ulterior s-au construit noi cuptoare iar fabrica a fost denumita “Fabrica de ciment Congresul al XIX-lea al PCUS”. În paralel s-a construit în anul 1955 fabrica de placi de azbociment. Deoarece aspectul social al salariatilor fabricii lasa de dorit s-au construit blocuri de locuinte în cartierul Marceni însumând 868 apartamente.
Impulsionat continuu de cererea de ciment de pe piata intern si externa , activitatea de productie la fabrica de la Bicaz va atinge un vârf maxim între anii 1970-1974. Ulterior în perioada 1975-1981 a fost construit o nou fabric de ciment la Tasca.
Dupa anul 1990 productia de ciment a scazut, fabrica de la Bicaz fiind preluata de grupul german Heidelberg Zement în anul 1998.

Dezvoltarea infrastructurii rutiere si feroviare

Directia Cailor Ferate Române a fost înfiintata la 10 aprilie 1880 si se va dezvolta continuu înlesnind transporturile de marfuri si calatori.
Construirea barajului de la Bicaz a determinat începerea lucrarilor la terasamente si poduri feroviare pentru linia ferata normala între Piatra Neamt si Bicaz.
La ridicarea Garii Bicaz si construirea terasamentelor feroviare au fost adusi detinuti politici înfiintându-se astfel colonia de munca din cartierul Ciungi pe amplasamentul actualului stadion.
Lucrarile au continuat cu extinderea caii ferate pâna la fabrica de ciment pentru transportarea utilajelor, iar mai târziu începând cu anul 1953 si pentru transportul cimentului în tara.

Cresterea traficului în perioada anilor 1976-1978 a cunoscut un recul dup anul 1990. Activitatea recenta a garii se reduce la patru trenuri personale si unul Intercity pâna la Bucuresti Nord.
Construirea Barajului si a Fabricii de Ciment a dus la modernizarea drumului national DN 15 ce se continua pe Valea Bistritei de la Piatra Neamt la Vatra Dornei. Asfaltarea si largirea drumului a permis accelerarea lucrarilor pe santier, la finalul acestora DN15 a devenit un drum foarte circulat.