Băncile românești au fost distruse pe baza de plan, dar falimentarea lor s-a facut cu „acte-n-regula”

 

baniiRomânia va putea sa-şi continue dezvoltarea economică şi să evite o nouă mare criză numai dacă vor exista şi bănci direct interesate care să crediteze economia reală. Din nefericire, în România nu mai există un sistem bancar românesc, băncile care operează în prezent pe piaţa din ţară sunt bănci cu capital străin, deci se poate spune că există un sistem bancar din România şi nicidecum un sistem bancar românesc. Capitalul autohton (sângele economiei) în sistem a rămas de numai cca. opt-zece la sută, fiind concentrat la CEC şi la Eximbank – ultima fiind nu o bancă comercială, ci o bancă de garantare a exporturilor.

Băncile străine care operează în ţară nu sunt interesate să investească în economia reală, fiind, practic, bănci speculative şi interesate să trimită banii băncilor-mamă din statele care la rândul lor au probleme. Pe de altă parte, aceste bănci (cele cu capital străin) au fost şi încă sunt mult mai interesate să crediteze România ca stat (debitor sigur în comparație cu întreprinzătorul român) care emite titluri de stat prin Ministerul Finanţelor pentru asigurarea necesarului la bugetul ţării, băncile asigurându-şi astfel şi dobânzile, respectiv profitul, care ulterior ia drumul către băncile-mamă din străinătate…

Situaţia actuală se datorează nu numai actualei crize generalizate dar şi istoriei anilor post-decembrişti în care nu s-a dorit, politic, ca România să se dezvolte şi prin forţe proprii, ci numai prin investiţii străine. Ar fi aici de reamintit faptul că, în seara zilei de 30 iunie 2000, postul TV Antena 1, l-a avut ca invitat pe Emil Constantinescu, fostul președinte al României. Referindu-se printre altele la sistemul bancar românesc, fostul președinte al țării, afirma ca „dupa 1990, s-au înființat prea multe banci” și se întreba retoric de unde au provenit banii pentru crearea acestora.

Afirmatia sa, a fost surprinzătoare pentru lumea bancară, deoarece, dupa noiembrie 1996, când CDR preluase puterea, nu mai conteneau declarațiile liderilor acesteia, referitoare la susținerea sectorului privat al economiei, care, normal urma să fie susținută de către și prin bănci comerciale, nu numai cu capital străin dar și cu capital autohton.

La baza distrugerii băncilor româneşti cu capital majoritar autohton s-au aflat Programele PSAL II și PSAL III cu Banca Mondială al căror coordonator a fost numit prin Ordonanță a Guvernului Traian Băsescu. Una dintre componentele PSAL II l-a constituit reforma bancară, respectiv privatizarea băncilor cu capital de stat (BCR, BRD, Banca Agricolă) şi eliminarea din sistem a acelora cu mari pierderi. Ceea ce a urmat, cunoaste toata lumea: Dezastrul economiei și, concomitent, aplicarea în practică a unui plan de distrugere a tuturor băncilor românesti cu capital privat. Pe baza unui astfel de plan au disparut Bancorex, Bankcoop, Banca Internațională a Religiilor, Credit Bank, Columna, Albina, etc. etc.

Pentru a legaliza actiunea de distrugere a acestor banci cu capital autohton erau însă necesare acte normative! Tocmai de aceea, în cele ce urmează, vom reda modul în care, pe baza unor astfel de acte normative, redactate şi emise în mod special şi cu dedicaţie de un anume grup de interese (Valeriu Stoica – Călin Andrei Zamfirescu – Arin Stănescu,nume real Arie Shalev) grup sprijinit de conducerea din acea vreme a BNR şi de „supravegherea bancară” au fost falimentate bănci românesti, de la care, singura firmă „specializată” de lichidatori, respectiv, „Reconversie și valorificare active” devenită apoi «Moore Stephens RVA» şi mai apoi «RVA Insolvency Specialists», firmă aparţinând avocaţilor-lichidatori Călin Zamfirescu şi Arin Stănescu (socrul, respectiv nașul fostului ministru al justitiei Cătălin Predoiu) având în spate „susținători” și „interesați” din BNR, dar și dintr-un anume partid, al cărui prim-vicepreşedinte era la vremea aceea Valeriu Stoica, a încasat și încasează încă şi astăzi, sute de miliarde de lei, din fondurile şi patrimoniul acestor banci!

În acest mod au fost distruse toate băncile româneşti cu capital autohton, acesta fiind marele jaf ți coruptia instituționalizată, la lumina zilei, și chiar în plin centru capitalei României.

În baza şi folosind conţinutul Raportului Comun al Comisiilor pentru cercetarea abuzurilor şi corupţiei din Camera Deputatilor şi Senat, datat – septembrie 2004 – având ca obiect cercetarea falimentului premeditat al BIR, vom reda mai jos, așa-zisa „bază legală”, a tristei povești a falimentului Băncii Internaţionale a Religiilor, a Bankcoop, și a altor banci românesti, „baza legală” , însușită și aprobată în  marea și istorica sală de consiliu a BNR, din str. Lipscani nr. 25, în care pe vremuri, se făcea politica monetară şi se sprijineau băncile româneşti în interesul României .

*                   *                     *

Astfel, în luna aprilie 1998, la iniţiativa „responsabilului cu supravegherea” din Banca Naţională a României, l-am numit aici pe viceguvernatorul Mihai Bogza, instalat de PNL , în baza algoritmului CDR, a fost adoptată Legea nr. 83, privind procedura falimentului băncilor. Se cunoaşte că, apoi, sub bagheta acestuia, au dispărut şi ultimele bănci cu capital autohton. Prin prevederile legii amintite, s-a dorit ca procedura falimentului băncilor să fie scoasă de sub incidenţa prevederilor Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, care acordă oricărei societăţi comerciale, atunci când se confruntă cu dificultăţi, posibilitatea de a se redresa economic, prin reorganizare judiciară.

De altfel, trebuie precizat de la bun început, că neacordarea posibilităţii de reorganizare judiciară şi băncilor comerciale cu capital privat, reprezintă un tratament discriminatoriu, întrucât şi băncile sunt organizate şi funcţionează tot ca societăţi comerciale, constituite în baza legii nr. 31/1990.

Legea nr. 83/1998 a fost iniţiată de către BNR şi redactată cu concursul unor „specialişti”, mai precis a unei firme de lichidare ai căror patroni sunt nimeni alţii decât avocaţii Zamfirescu Călin şi Stănescu Arin, aceştia fiind şi colaboratori apropiaţi şi „sfetnici” ai unor persoane din conducerea BNR. De menţionatcă firma acestora şi-a asigurat prin „grija” Băncii Naţionale, lichidarea tuturor băncilor comerciale cu capital autohton pentru care aceasta a solicitat falimentul.

Legea nr. 83/1998, privind procedura falimentului băncilor conţine însă prevederi ce sunt   discriminatorii d.p.v. constituţional , neoprindu-ne însă asupra acestora .

Prin scoaterea băncilor comerciale din categoria societăţilor comerciale în general şi aplicarea unui tratament discriminatoriu duce la concluzia că, chiar această lege trebuia la vremea respectivă să constituie obiectul unei contestări la Curtea Constituţională sau  chiar a abrogării, deoarece dispoziţiile cuprinse în ea erau vădit de natură, nu să sprijine consolidarea şi dezvoltarea sistemului bancar românesc, ci, din contră, să-l destabilizeze până la distrugerea lui, aşa cum de altfel s-au şi petrecut lucrurile.

Întrucât cei interesaţi în „afacerea falimentului băncilor” (a se vedea materialele din presa vremii) se confruntau cu unele greutăţi în grăbirea lichidării şi încasării „comisioanelor”, de rigoare, tot la solicitarea „supravegherii” din BNR, cei doi avocaţi-lichidatori, patroni ai firmei lichidatoare menţionate, au redactat, în noiembrie 1999, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 186/1999, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 83/1998.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 186/1999 a fost emisă, semnată de primul ministru Radu Vasile şi publicată în Monitorul Oficial al României în aceiaşi zi – 19 noiembrie 1999. Se cunoaşte faptul că, de regulă, până se redactează, se avizează, se semnează, se emite şi se publică în Monitorul Oficial, actele normative, fie ele legi sau ordonanţe de urgenţă, au de aşteptat zile sau chair săptămâni. Pentru a se vedea mârşăvia, mai subliniem încă odată, pentru cei ce au ochi să vadă şi urechi să audă că, în cazul OUG nr. 186/1999, graba a fost atât de mare că totul s-a petrecut într-o singură zi – vineri 19 noiembrie 1999! Şi culmea, tot în aceiași zi, de 19 noiembrie, deşi era vineri, deci zi scurtă pentru instanţe, s-a depus la Tribunalul Bucureşti cererea BNR de declanşare a procedurii de faliment a Bankcoop, pe baza acestei noi ordonanţe de urgenţă.

Organele abilitate nu au fost şi nu sunt oare interesate de împrejurările şi modul în care a apărut această ordonanţă de urgenţă? Vor constata, cu siguranţă, iregularităţi şi interesul unor importante personaje!

Din afirmaţiile avocaţilor, patroni ai firmei menţionate rezultă cu certitudine că această Ordonanţă de urgenţă a fost concepută chiar de aceştia şi acceptată că atare de BNR, şi  fosta conducere a Ministerului Finanţelor. Scopul real, dar nedeclarat, al prevederilor acestei Ordonanţe de Urgenţă a fost   acela   de a   da posibilitatea firmei de lichidare menţionate, ca într-un timp cât mai scurt, pe baza simplificării procedurii de faliment al băncilor comerciale româneşti, – a se reţine faptul că au fost falimentate numai bănci ce s-au implicat în sprijinirea economiei reale, –   să poată realiza profituri cât mai mari, prin încasarea comisionului de opt până la zece la sută din lichidarea activelor şi creanţelor acestor bănci.

Ordonanţa de Urgenţă în cauză modifică aproape în totalitate Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, încălcându-se cu bună ştiinţă cele mai elementare principii şi reguli de drept, îngrădind practic posibilitatea unei apărări legale a intereselor patrimoniale ale creditorilor şi acţionarilor, băncilor româneşti.

Astfel, conform art. 1 din Legea nr. 83/1998, procedura falimentului se aplică băncilor în stare de insolvabilitate, iar art. 2 din OUG nr. 186/1999, prevede că o „o banca este în stare de faliment dacă se află în una din următoarele situaţii: -banca nu a onorat integral creanţe certe, lichide şi exigibile, de cel puţin 30 de zile; – valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului sau”. Redactarea textului este nu numai lacunară, dar totodată, reflectă o confuzie inadmisibilă între „insolvenţă” şi „insolvabilitate”.

Ar trebui să se ştie că, în primul rând, procedura falimentului nu poate fi declanşată pentru orice fel de datorii ale comerciantului. În al doilea rând, pentru a fi aplicabilă, procedura specială a falimentului, specifică doar băncilor, este necesară ca „neonorarea” integrală a obligaţiilor să fie consecinţa incapacităţii de plata şi nu a lipsei temporare de lichidităţi, de fonduri băneşti disponibile, ceea ce nu a fost cazul Bankcoop şi nici al altor bănci pentru care BNR a solicitat declanşarea falimentului.

De altfel, trebuie menţionat şi faptul că instanţa, respectiv Tribunalul Bucureşti, acţionând la comandă, nu a admis în nici un dosar de faliment al băncilor, o expertiză de specialitate, efectuată de un terţ, luând „ca valabile” numai datele prezentate de BNR – parte în proces, respingând „ab initio” contestaţiile băncilor în cauză. Dar această este o altă poveste ce priveşte Justiţia Română. Confuzia între insolvenţă şi insolvabilitate constituie nu numai o regretabilă dar şi o intolerabilă eroare a textului OUG nr. 186/1999. Dispoziţiile art. 3 pct. c, al Legii nr. 83/1998, prevedea faptul că pentru a se ridică administratorilor băncii debitoare, dreptul de a mai conduce activitatea acesteia, era necesară introducerea unei cereri.

Pentru a nu mai exista controlul administratorilor şi cenzorilor, asupra lichidatorilor, în   reglementarea din OUG nr. 186/1999, această prevedere a fost complet înlăturată, lichidatorul îndepărtând cu de la sine putere, organele constitutive ale băncii, acestea nemaiputând fi prezente la lichidarea patrimoniului. Pentru a facilita lichidarea – a se citi distrugerea – cât mai rapidă a băncilor cărora li s-a declanşat procedura de faliment, art. 4 din OUG nr. 186/1999, prevede că hotărârile judecătorului sindic nu pot fi suspendate, încălcându-se prevederile Codului de procedură civilă, privind exercitarea dreptului la apărare prin parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie.

Prevederile art. 7 din Legea nr. 83/1998 reglementau  îndatoririle judecătorului sindic. În OUG nr. 186/1999, aceste îndatoriri sunt transferate în totalitate prin art. 10, firmei lichidatoare (o societate comercială ca oricare altă), care, în acest mod, primeşte, ocolind legea, aceleaşi competenţe, atribuţii şi responsabilităţi ca ale magistraţilor. Şi dispoziţiile art. 17 din OUG nr. 186/1999, încalcă flagrant principiul constituţional al egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 al (1) din Constituţia României.

Astfel, art. 17 din reglementarea Legii nr. 83/1998, prevedea două faze anterioare solicitării declanşării procedurii de faliment, respectiv: supravegherea specială şi administrarea specială, faze consecutive şi obligatorii, fiind în concordanţă cu prevederile art. 79 – 82 din Legea bancară nr. 58/1998. Prin OUG nr. 186/1999, acest text a fost modificat în sensul că „BNR va putea introduce cerere împotriva băncii faţă de care s-au aplicat măsuri de supraveghere sau administrare specială”.

Deci prin simplă înlocuire a conjuncţiei „şi” în Legea nr. 83/1998 cu prepoziţia „sau” în OUG nr. 186/1999, s-a creat posibilitatea declanşării procedurii de faliment a băncilor, fără a se mai trece prin faza „administrării speciale”, ce permitea acestora să-şi continue existenţa şi să-şi reorganizeze activitatea.

Prin declanşarea procedurii falimentului, fără parcurgerea celor două faze preliminare,  s-au încălcat practic prevederile art. 79 – 82 din Legea nr. 58/1998, iar BNR nu a protejat  nici sumele de bani ale deponenţilor care aveau dreptul la acelaşi tratament juridic în faţa legii şi a autorităţii publice şi nici ale acţionarilor băncilor respective, făcând în acelaşi timp să dispară bănci româneşti ce se confruntau practic cu o lipsa temporară de lichiditate.

Dispoziţiile art. 19 al. 3 din Legea nr. 83/1998, modificat prin Ordonanţa menţionată, prevede că în zece zile, judecătorul sindic trebuie să se pronunţe asupra contestaţiei debitorului, termen care este atât de scurt încât face imposibilă o apărare eficientă, încălcându-se în felul acesta art. 24 al (2) din Constituţie. Contestatarul nu îşi poate pregăti apărarea şi nu poate administra toate probele necesare în vederea susţinerii contestaţiei.

De   altfel, restrângerea dreptului la apărare al băncii debitoare era contrară art. 49 din Constituţie, întrucât nu a fost determinată de vreuna din situaţiile prevăzute de normă constituţională de a se elabora ordonanţe în regim de urgenţă, nefiind proporţională cu situaţia care a impus-o aducând atingere însăşi existenţei dreptului. Textul de lege criticat era neconstituţional şi pentru faptul că declararea falimentului unei bănci face imposibilă recuperarea contravalorii acţiunilor cumpărate, încălcând astfel prevederile art. 41 (1) şi art. 114 al. 4 din Constituţie, referitoare la garantarea dreptului de proprietate şi existenţa unor cazuri excepţionale. Pe baza prevederilor OUG nr. 186/1999, instanţele de judecată au dat hotărâri definitive şi executorii, ceea ce a permis firmei lichidatoare menţionate să dezorganizeze activitatea băncilor valorificând active ale acestora, chiar sub valoarea contabila, în condiţiile în care procedurile judiciare nu erau finalizate.

Prevalându-se de aceste hotărâri, aceeşi firmă de lichidare, denumită mai întâi „Reconversie şi valorificare active”, apoi „Moore Stephens RVA”, apoi „Insolvency Specialists”, patronată de avocaţii – Călin Zamfirescu şi Arin Stănescu, colaboratorii cei mai apropiaţi ai BNR, şi autori ai OUG nr. 186/1999 –  a fost însuşită şi avizată de conducerea BNR, în scopul lichidării băncilor cu capital autohton, cărora li s-a declanşat în mod premeditat procedura de faliment, procedând tot „în regim de urgenţă” la lichidarea – a se citi distrugerea – acestora, pentru că firma sus-citată  să încaseze sute de miliarde din miile de miliarde (lei vechi) ale băncilor respective.

Iată modul în care a fost falimentată de exemplu Banca internaţională a Religiilor, Bankcoop şi apoi şi alte bănci comerciale româneşti.

La data declanşării procedurii de faliment (10.07.2000), Banca Internaţională a Religiilor avea plasamente în credite (creanțe de încasat) cu garanţii reale solide, 1.271 miliarde lei. Firma de lichidare a celor doi avocaţi încasase până la 31 august 2010 suma de peste 1.697,8 miliarde lei, deci a facut încasări și din dobânzi. Că falimentul BIR a fost premeditat şi fraudulos este demonstrat chiar prin Raportul depus de lichidator la judecătorul sindic, la 13 sept. 2010, în dosarul nr. 133.1/2000 de la Tribunalul Bucureşti – Secţia VII-a Comercială, în care se arată:

”În perioada 10.07.2000 – 31.08.2010 au rezultat din activitatea de lichidare, încasări totale de 1.697,8 mld.lei”. (De reţinut faptul că, la 10.07.2000 – data declanşării falimentului fraudulos al BIR – totalul plasamentelor acesteia în credite, era de numai 1.271,3 mld.lei – n.n.).Din suma de 1.697,8 mld.lei (credite plus dobânzi) încasată de lichidator, acesta a cheltuit şi şi-a însuşit pentru sine (onorarii de lichidare, proprii salarii,”bonusuri de performanţă” –într-o banca aflată în faliment -!!!, comisioane etc.) peste 753 mld. lei. Conform Raportului menţionat, numai în luna august 2010, lichidatorul BIR a încasat creanţe de 12,2 mld.lei sumă din care si-a reţinut “drepturi cuvenite lichidatorului”- 9,9 mld. lei.

Conform datelor publicate recent în Raportul pe anul 2014 al Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare, la 31 decemrie 2014, firma de lichidare a celor doi avocati încasase de la Bankcoop 158,83 mil. Ron, alocase creditorilor 98,05 mil. Ron, diferenta de 62,54 mil. Ron reprezentand «onorariu lichidator» și cheltuieli efectuate de acesta.

Situaţia de la Banca Internaţională a Religiilor este şi mai dramatică: la aceeași dată (31.12.2014) firma de lichidare a celor doi avocati (familia domnului Catalin Predoiu) încasase 173,88 mil.Ron, alocase creditorilor 95,31 mil. Ron, iar diferenta de 80,05 mil. Ron constitue «onorariu lichidator», respectiv cheltuieli efectuate de acesta.

În această situaţie se pune întrebarea: s-a aflat această bancă în stare de faliment?

Totalizând sumele «onorărilor lichidatorului» – cheltuieli de lichidare, constatăm că numai de la cele două bănci firma celor doi avocaţi doi avocaţi lichidatori a încasat 142,59 mil. Ron «onorariu de lichidare» şi cheltuieli .Un profit uriaş fără nicio investiţie. Un adevărat jaf făcut în plin centrul Bucureştiului. Nici un Parchet din România nu a îndrăznit/nu îndrăzneşte să facă lumină în această afacere. Mai mult decât atât, DNA a închis dosarul prin care Parlamentul prin Comisia de cercetare a abuzurilor a sesizat ilegalităţile şi, pentru a fi linişte deplină, a aruncat în negura puşcăriei şi un om nevinovat, care îndrăznise să spună adevărul.

Şi se ştie: pentru a-şi asigura protecţia, grupul de interese implicat în distrugerea tuturor băncilor româneşti în anul 2008 şi-a numit ministrul justiţiei care să influenţeze şi să protejeze familia!

Astfel, se ştie că dl. Cătălin Predoiu nu este altul decât ginerele avocatului Călin Zamfirescu şi finul dlui Arin Stănescu. Aceştia au reuşit să penetreze toate instanţele de judecată şi toate parchetele. Organele abilitate ale statului, care trebuie să devoaleze aceste acte de groaznică și mare corupție nu sunt însă interesate.

Deși toată mass-media geme de declaratii privind lupta împotriva corupției, deși se cunoaște în amănunt modul în care au fost distruse băncile româneşti şi jaful prin care se lichideaza aceste banci, pâna în prezent, nici un organ al statului nu a fost cel putin curios și nu s-a arătat interesat de adevar și nici nu s-a grabit cineva sa dispună măsurile de rigoare ce se impun.

Întrebarea care se pune este: „cine şi de cine se teme”?

Prof. Toma Bălășoiu
reprezentant al acționarilor BIR

Sursa: Ziarul Natiunea

Share this post / Trimite unui prieten: These icons link to social bookmarking sites where readers can share and discover new web pages.

Miercuri, Septembrie 2nd, 2015, by alina.stredie. You can leave a response here.

 
 
Gandeste 1268 02-09-2015 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 26 Pagina incarcata in 0.189514875412 secunde