Au fost romanizati dacii liberi?

Au fost romanizati dacii liberi?

28.03.2011

10104 accesari

Ce s-a intamplat cu dacii liberi?

Stim ca provincia romana Dacia cuprindea doar un sfert din teritoriul locuit de daci. Celelalte trei sferturi au ramas in libertate, iar dacii care le locuiau au continuat sa vorbeasca, cum era firesc, in limba lor. Ei sunt dacii liberi, cunoscuti in nordul tarii sub numele de daci mari, iar in Moldova, de carpi si costoboci. Ei sunt cei care au dat teribil de furca romanilor din provincia proaspat cucerita, atacandu-i foarte frecvent, dar si imperiului, care a ajuns sa plateasca sume mari carpilor pentru a-i linisti. Tot ei sunt cei care, dupa redobandirea libertatii Daciei, s-au stabilit in mai multe valuri in fosta provincie, contribuind la… romanizare!

Cel putin asa sustin unii istorici: dacii liberii, in teritoriile carora romanii nu au pus piciorul niciodata, si a caror limba nu au invatat-o niciodata, i-au ajutat pe dacii proaspat eliberati sa-si consolideze cunostintele de… limba latina! Toata istoriografia romaneasca, atat dinaintea, cat si de dupa revolutie, s-a straduit sa argumenteze felul in care dacii liberi s-au romanizat: caci nu incape indoiala, spun specialistii, ca acestia au fost romanizati. Cum? Au intrat, treptat-treptat, in raza de influenta a romanilor. Si desi romanii n-au ajuns pana la ei, decat printr-o mana de negustori de oale, si desi nu existau mijloace de comunicare in masa, dacii liberi, puternic impresionati de maretia imperiului roman, si-au parasit cu totii limba si au inlocuit-o cu limba latina, printr-un misterios proces de telepatie in masa.

Unitatea incredibila a limbii romane

O alta problema care ii nelinisteste pe cei ce vor sa cerceteze cu buna credinta istoria noastra o constituie unitatea incredibila a limbii romane. Limba romana nu are dialecte. Are subdialecte sau graiuri, dar nu dialecte. E de ajuns sa amintim ca, in Italia, vorbitorii din nordul peninsulei nu se inteleg cu cei din sud decat prin intermediul limbii literare, atat sunt de diferite intre ele dialectele italienesti. Un sicilian si un lombard vorbesc practic doua limbi diferite. In Franta, Germania, chiar si Spania, se vorbesc de asemenea dialecte diferentiate, ba unele dialecte reclama, in ultimul timp, statutul de limba independenta, cum este cazul asturienei, galicienei sau corsicanei. Ceea ce nu e cazul cu limba romana. Daca, insa, privim in urma, orizontul se incetoseaza: in provincia Dacia, unde istoricii spun ca a avut loc o romanizare intensa, iar limba dacilor ar fi disparut, trebuie sa se fi dezvoltat o cu totul alta limba decat in teritoriul dacilor liberi, Moldova si Maramures, unde limba latina nu a avut cum sa se impuna si unde limba daca a continuat sa existe.

Cu alte cuvinte, dacii romanizati nu s-ar fi putut intelege cu dacii liberi, or realitatea este complet diferita. In fapt, lingvistii, atunci cand vorbesc de aparitia graiurilor, nu se intorc in timp inainte de sec. 11. Pentru ei a existat o romana comuna unitara, pe care au numit-o si protoromana. Insa nimeni nu se intreaba cum de aceasta protoromana a fost atat de unitara in toate regiunile tarii, in conditiile in care teritoriile romanizate trebuiau sa evolueze lingvistic cu totul altfel decat cele neromanizate. Cum e posibil ca in Moldova, unde Imperiul Roman nu a ajuns cu armata sa si unde dacii au trait in libertate, sa se vorbeasca aceeasi limba ca in Ardeal, unde a avut loc o intensa romanizare? Cum de nu exista nici macar o diferentiere dialectala, ci doar o serie de regionalisme si unele particularitati de pronuntie?

Scoala Ardeleana

Astazi, nici un lingvist serios de la noi din tara nu se indoieste de faptul ca limba romana e limba romanica. Totusi, insistenta cu care continuam sa clamam originea latina a limbii romane, intr-o epoca in care stiinta limbii s-a mutat in laboratoare de neuro- si psiholingvistica, iar istoria limbii ar trebui sa fie un capitol incheiat inca din secolul Xix, denota o nesiguranta, o teama. Daca lucrurile ar fi clare, dincolo de orice dubiu, am incheia acest capitol si ne-am apuca de lingvistica computationala. Dar lucrurile nu sunt clare, iar lingvistii nostri poarta barbile lungi si diplomele si mai lungi (ca sa-l citam pe Hasdeu) ale “doctorilor ardeleni” care i-au expulzat pe daci din istorie. In sec. Xviii, cand in Ardeal romanii erau o natiune “tolerata”, in vreme ce maghiarii, secuii si sasii isi justificau privilegiile prin originea lor nobila, era necesara gasirea unei origini nobile si pentru ardeleni.

Astfel s-a creat mitul fondator al lui Traian si celebra incheiere “noi de la Ram ne tragem”. Acest purism extrem a avut ecouri lungi si, din pacate, nu s-a stins. Un fel de absurda frustrare a intelectualului roman, care se simte, la fel ca acum trei secole, parte a unei natiuni “tolerate” in Europa, duce, in plin secol XXI, la un extremism care nu are legatura cu stiinta: dacii sunt alungati din manuale, cucerirea Daciei este aniversata cu fast, formarea limbii romane si a poporului roman sunt pecetluite de dogme.

Istorie si politica

Romanitatea serveste astazi ca stindard al integrarii. Istoricii ne invata ca suntem mai europeni daca ii proslavim pe cuceritorii romani si exageram mostenirea romana: ei ne-au civilizat, ne-au coborat din copac si ne-au adus in Europa. “Aceasta incorporare a Daciei in hotarele Imperiului Roman marcheaza prima incadrare a teritoriului de azi al Romaniei in spatiul unei civilizatii cu valente universale. Anul 106 reprezinta, asadar, un moment important pentru istoria noastra, o prima “integrare” in Europa.” Cu alte cuvinte, primul pas spre Europa l-a facut Decebal, prin sinuciderea sa.

Dand Cezarului ce este al Cezarului, recunoastem ca romanii au construit o civilizatie stralucitoare si au contribuit enorm la istoria omenirii. Dar mostenirea lor in Dacia, desi nimeni nu are curajul sa o spuna, este aproape nula. Romanii au venit, au cucerit, au construit drumuri, poduri si orase, au exploatat aurul de la Alburnus Maior si au plecat. In urma lor, au venit migratorii, iar in urma migratorilor nu a mai ramas, dupa 2-3 secole, piatra peste piatra din ce construisera romanii. A urmat apoi mai mult de un mileniu in care nimeni nu si-a mai amintit ca pe aici au trecut vreodata romanii. Deci, care este, astazi, mostenirea romana? Nu putem spune ca romanii ne-au civilizat, caci urmarile scurtei perioade de aculturatie au disparut foarte repede. Faptul ca vorbim o limba romanica nu ne face cu nimic mai europeni. Daca Scoala Ardeleana nu ar fi facut un instrument politic din aceasta romanizare, cine stie cand am fi descoperit ca am baut laptele lupoaicei. Astazi, reclamarea originii romane are infatisarea unui penibil mit fondator, care sa ne justifice europenitatea, ca si cum nu am putea intra in Uniunea Europeana cu fruntea sus, cu toata istoria noastra, cu daci cu tot. Uitam ca dacii cunosteau astronomie, medicina, credeau in nemurire si erau temuti si admirati de vecinii lor cei mai puternici. Oficialii de azi se jeneaza la auzul cuvantului “dac”, ca si cum dacii ar fi ruda de la tara cu care ne rusinam sa stam la masa Europei. Asta inseamna ca ne e rusine cu toti taranii nostri, care astazi inca se mai imbraca, la sarbatori, cu portul pe care il au dacii de pe columna lui Traian, ne rusinam cu doinele si obiceiurile lor, cu toata traditia noastra ancestrala!

Mecanismul este vechi. Cat am fost sub ocupatie rusa, istoricii ne-au populat istoria cu slavi, incepand cu cultura Dridu. Cand ne-am distantat politic de Rusia, am rescris istoria si i-am impins pe slavi ceva mai la sud. Cand politica regimului a trambitat independenta si neamestecul in treburile interne, i-am pus la index pe romanii lui Traian, numindu-i “cotropitori” si “dusmani”. Cand Ceausescu a vrut apoi sa fim originali, sa nu ne raportam la nimeni si sa nu ne subordonam nimanui, istoricii au apelat la individualitatea culturii dacice, pe care au ridicat-o-n slavi. Iar acum, daca vrem in Uniunea Europeana, romanii devin parintii nostri dragi si intelepti, care ne-au luat de mana si ne-au adus in Europa, inca acum 1900 de ani. Asta nu este stiinta!

Tacerea specialistilor

“Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist”. Cercetatorii nostri nu se indoiesc, nu-si pun intrebari, deci ei nu exista in stiinta adevarata, ci doar in dimensiunea dogmelor. Raspunsurile la intrebarile formulate mai sus nu pot veni decat in urma unui studiu extrem de serios al mai multor echipe. De ce tac specialistii? De ce refuza sa-si puna intrebari? Probabil, din ratiuni care pentru ei sunt mai inalte decat sfantul adevar: obedienta in fata unor interese politice, teama de a nu-si vedea opera de o viata rasturnata, nevoia irationala, disperata, de a avea dreptate.