Alexandru Ioan Cuza- ultimele clipe ale strălucitei domnii și cel din urmă drum pe pământul patriei

 

Alexandru Ioan Cuza

La primele ore ale lui 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice de o coaliție formată din liberali și conservatori. A.D Xenopol susține că domnitorul ar fi fost prevenit pe la ora 19 de un băiat de prăvălie că garda palatului e vândută și se pregătiseră trupe pentru realizarea loviturii. Alți istorici vorbesc despre un sibian trimis de Cezar Bolliac să-l avertizeze că va fi detronat. ”Scrisori anonime, avertismente verbale curgeau droaie, atât la Palatul domnesc cât și la prefectura Poliției” își amintește Alexandru Beldiman, șeful poliției Capitalei. Cuza deși nu credea în aceste vești, își convoacă pe 10 februarie oamenii de încredere pentru a-i întreba despre situație. Aceștia îi spun că totul era sub control. Se ia totuși hotărârea tăierii funiilor de la clopote pentru a nu fi folosite la tulburarea liniștii orașului și se dublează garda palatului, măsură nefastă, deoarece aceasta era în slujba conjuraților.

Pe la ora 23.30 Beldiman mai face o cercetare prin oraș și se întoarce să-l asigure pe domnitor că nu se petrece nimic deosebit. Când iese se urcă în trăsură și unul dintre conspiratori, căpitanul Vasile Mălinescu, îl acostează crezând că e Cuza care se furișa deghizat. Seful poliției însă nu sesizează ciudățenia acestui gest neconform cu ceremonialul de la Palat. Peste drum, ”Monstruoasa coaliție”, organizează un bal pentru a adormi vigilența organelor de siguranță. Pe timpul nopții, complotiștii au deplasat în secret după ora 12, subunități ale Regimentului 7 de linie, precum și baterii de artilerie, roțile chesoanelor fiind „bandajate” cu paie și cârpe pentru a nu face zgomot. La ora 4 conjurații pătrund în Palat și forțează ușa domnitorului cu baionete. Cuza cu toate că amenință că va trage asupra aceluia care va îndrăzni să intre, nu s-a folosit de armă, mai ales după ce a văzut că erau prezenți și soldați care nici măcar nu știau pentru ce misiune fuseseră aduși.

După scrute discuții, Alexandru Ioan Cuza semnează actul de abdicare pe spatele unui ofițer (până la urmă doi militari, C. Pilat și Al. Lipoianu se vor lăuda fiecare în parte că au fost ”pupitrul„ actului de abdicare).Domnitorul, îmbrăcat în civil, e scos din Palat printre șirurile de soldați, întorși cu spatele ca măsură de precauție. Doamna Cuza, arestată și ea în alt corp al clădirii, a fost lăsată totuși să petreacă noaptea în apartamentul ei. Trăsura domnitorului era pregătită, caii având copitele bandajate. Vizitul merge cu mare băgare de seamă prin zone circulate astfel încât să nu atragă atenția. Inițial Cuza a fost reținut în casa lui Costache Ciocîrlan, negustor mâna a doua, om de încredere al lui C.A. Rosetti. Pe 12 februarie Cuza trimite generalului Nicolae Golescu, membru al locoteneței domnești care îl înlocuise o scrisoare în care menționa că „a lucrat pururea pentru a a realiza dorința României de a avea un principe străin” și că vrea cât mai grabnic să părăsească teritoriul țării pentru a evita o confruntare între complotiști și trupele credincioase aflate la garnizoana Malmaison. Cuza se temea de asemnea că Unirea putea fi compromisă și din cauza separatiștilor din Moldova. Domnitorul nu se înșela. La Malmaison a început rumoarea când s-a auzit de detronare și mai mult, fostul colonel ar fi fost și ucis.

Comandanții, după ce au aflat că era în viață, au cerut voie prin intermediul Elenei Cuza să intervină pentru reînscăunare. Principele a refuzat însă oferta deoarece nu dorea izbucnirea unui război civil. Între timp, la Cameră și Senat era agitație. Parlamentarii, majortitatea foști aliați ai lui Cuza, se întreceau în acuze la adresa fostului șef de stat. Doar Nicu Cartargiu se opunea insultelor. Adunarea l-a proclamat de Filip I, conte de Flandra, drept domnitor. Acesta va refuza însă. Pe 13 februarie Alexandru Ioan I se afla la Cotroceni, vechea ctitorie a lui Șerban Cantacuzino(1678-1688). Acolo unde întemeiase o frumoasă grădină botanică și ridicase un azil pentru orfani, i se pregătiseră două odăi și i s-a permis să-și primească familia sub strictă supraveghere. Elena Cuza își amintește:

”Sosesc la Cotroceni și intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se preumbla nervos dintr-un colț în altul. Era îmbrăcat civil. Cum îl văzui izbucnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morții. Dar el își stăpâni emoția, revolta și înainta surâzător și blând. Ah! Ce surâs, parcă și acum mă îngheață. Se apropie de copii și-i mângâie.
-Fii liniștită, îmi zise el. Vom pleca din țară și vom trăi liniștit. S-a săvârșit ceea ce eu doream de mult, dar s-ar fi putut petrece altfel lucrurile și tu știi că n-așteptam decât răspunsul viitorului domn străin pentru ca să mă retrag din domnie”.

Tot la Cotroceni, pentru a se contracara zvonurile că ar fi fost ucis, se organizează pelerinajul unora dintre colaboratori și reprezentanți străini. Noile autorități se arătau zorite să-l îndepărteze din țară pentru a nu da timp partizanilor să se trezească din năluceală. Pe 13 februarie, la ora 18 pleacă spre graniță. Pentru ca drumul să fie fără incidente se iau măsuri speciale. Prefectul de Prahova, un apropiat al lui Cuza, este demis. Până la Predeal schimbarea cailor trăsurii s-a făcut în locuri ascunse. Cu ajutorul consulului austriac s-au întocmit mai repede documentele de frontieră. Înainte de plecare domnitorul mai trimite o scrisoare lui Nicolae Golescu în care arăta că era conștient că orice tulburare l-ar transforma în ”trădătoriu de nație” și a fost auzit spunând în pragul porții Palatului Cotroceni: ”Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine…Să trăiască România”. Călătorind spre Predeal, într-un cortegiu de trăsuri închise , fără felinare, cu copitele cailor înfășurate în bandaje, îi mustră pe însoțitori (căpitanul Costescu, căpitanul Mălinescu, Stan Popescu și alții):

-Ce ați făcut dumneavoastră e grav, foarte grav.
-Așa e Măria ta, dar n-avem ce face, căci așa voia poporul.
-Dar eu în cealaltă noapte n-am văzut decât ofițeri, n-am văzut popor” a remarcat domnitorul cu amărăciune.

La Ploiești îl va ironiza pe Theodor Văcărescu, fostul său ofițer de ordonanță care acum prin actul trădării ajunsese temporar prefectul județului. Când era la frontieră, așteptând rezolvarea formalităților, a văzut în odaia pichetului, tabloul ce reprezenta tăierea capului lui Mihai Viteazul. El le spune atunci soldaților ce-i dădeau onorul: ”Vedeți cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dea Dumnezeu într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrășmașilor. Rămâneți sănătoși”. ”Moldovenii în dragostea lor pentru domnitorul detronat s-au măgulit vreo cinci zile cu speranța că Vodă-Cuza va intra în Moldova pe la Mihăileni și-i pregăteau o entuziastă primire”, scria Beldiman. Drumul prin Transilvania l-a purtat pe colonelul care înfăptuise Unirea prin Brașov, Făgăraș, Sibiu, Alba-Iulia, Deva. La Lugoj e primit de o delegație de pașoptiști români care îmbrățișându-l îi spun: ”Trăiască Vodă-Cuza”. De la Lugoj pleacă spre Timișoara cu alai format din trei trăsuri, fiind însoțit de doamna țării, cei doi copii și de credinciosul Nicolae Pisoski. La Timișoara avea să fie primit iar de patrioți români. De acum încolo, Cuza nu va mai călca pământul României….

 
 
IstoriePeScurt 55 11-02-2017 Vali
    Acest articol nu are niciun comentariu
ADAUGA COMENTARIU

 
Online 30 Pagina incarcata in 0.115275859833 secunde