PIATZA.NET

Ce lovitura le pregatesc americanii rusilor in Marea Neagra!

Dincolo de doctrinele politice, drepturile fundamentale ale omului sau orgoliile unor lideri zonali, se pare ca, totusi, echilibrul mondial depinde inca, in mare masura, de batalia crancena care se da pentru resursele energetice, unele din ce in ce mai putine. Si trecand peste orice teorie a conspiratiei, fini cunoscatori ai surdului razboi care se da intre serviciile serete ale Marilor Puteri stiu foarte bine ca noul front de lupta dintre Washington si Moscova a fost deja mutat in Marea Neagra. Descoperirea unor zacaminte uriase de titei si petrol in Marea Neagra poate aduce profituri fabuloase Acolo unde, dupa cum sustin cu entuziasm surse apropiate structurilor pro-occidentale, reprezentantii unor importante companii americane ar fi pe cale sa dea o lovitura uriasa, reusind sa identifice deja, in linii mari, fabuloase zacaminte de gaze naturale si titei. Insa cum in vecinatatea imediata a „pungilor” gasite de americani foreaza in draci si companii racordate direct sau prin intermediari la interesele colosilor energetici rusi, SUA pompeaza deja sume uriase, de aproximativ 800 milioane de dolari, pentru accelerarea „delimitarii” zacamintelor care ar putea transforma litoralul romanesc intr-un nou „El Dorado”. Ceea ce, implicit, ar insemna si smulgerea definitiva a tarii noastre din „ghearele” vesnic expansioniste ale Federatiei Ruse. Totul sau nimic! Creste pe zi ce trece numarul expertilor petrolieri americani detasati in tara noastra Pentru interesele vitale ale Moscovei, anemica economie romaneasca nu inseamna absolut nimic. Mai ales ca rusii nu au nevoie nici macar de autostrazile noastre desenate atat de frumos pe documentele prezentate la Bruxelles, aviatia militara a Federatiei Ruse fiind una redutabila chiar si pentru pilotii NATO. De asemenea, nici cu fratii basarabeni nu preau au de ce sa-si faca griji si sa le transmita mesaje subliminale, intrucat moldovenii de dincolo de Prut s-au obisnuit deja sa ia „pozitia ghiocelului” imediat ce vreun functionar mai nervos de la Kremlin se incrunta oleaca la demnitarii de la Chisinau. Si, cu toate acestea, administratia Putin si-a facut un  scop in sine din a ataca non-stop Romania, transformand tara noastra intr-o adevarata tinta pentru Moscova. Iar singura explicatie logica a acestei isterii ar putea fi ca Federatia Rusa ar putea avea cu totul alte interese, tinute secrete inca, pe teritoriul tarii noastre. Sau, mai exact spus, pe platforma continentala din Marea Neagra a tarii noastre care, in urma suprinzatoarei si hotaratei decizii a Curtii Internationale de la Haga, a fost recunoscuta ca apartinand definitiv Romaniei. Adica exact zona in care au loc unele dintre cele mai „frenetice” operatiuni de forare din lume. Si unde rusii si americanii se intrec intr-o cursa contra-cronometru pentru preluarea controlului a ceea ce se asteapta a fi unele dintre cele mai importante zacaminte de gaze naturale si titei la nivel mondial. O cursa in care castigatorul ia totul si ceilalti nimic, actuala incordare geo-strategica excluzand din start eventuale negocieri pentru impartirea resurselor energetice. De care, fie vorba intre noi, se apropie practic in acelasi ritm atat companiile americane, cat si cele loiale intereselor Moscovei. Desantul de la Tulcea Dupa cum reiese din informatiile intrate in posesia noastra, chiar la limita apelor teritoriale ucrainene, dar pe platforma continentala apartinand Romaniei, partea americana ar fi gasit deja importante zacaminte atat de gaze naturale, cat si de titei. Singura „problema tehnica” existenta, una de depasit, ce-i drept, ar fi suprapunerea acestora. Iar pentru gasirea solutiei tehnice optime, in ultima vreme are loc un adevarat desant de specialisti americani la Tulcea, care sunt apoi trimisi de aici pe platformele din Marea Neagra, pentru a grabi lovitura energetica pe care „yankeii” tocmai se pregatesc sa le-o dea rusilor in acest colt de lume. Ceea ce inseamna si ca s-au grabit cam tare „patriotii” romani care au crezut cu adevarat in retragerea de acum un an a americanilor din tara noastra si inlocuirea acestora cu unele dintre recunoscutele „slugi”, fie ele si occidentale, ale Moscovei.

Urbanism ingenios in desert

Cu un mileniu in urma, in M’zab, o zona extrem de arida din Sahara algeriana, mozabitii au construit un ansamblu urban unic in lume. Se afla pe un platou stancos, la sud de Alger, denumit metaforic „desert in desert”. In secolul al X-lea, in M’zab, cu o suprafata de peste 700 de hectare, strabatuta de un rau care seca frecvent, s-au instalat primii locuitori, ibaditii, o comunitate berbera hartuita de trupele califilor fatimizi din cauza viziunii sale asupra islamului. Erau adepti ai Coranului, dar contestau unele precepte ale profetului si interpretarea unor pasaje din Coran. M’Zab, vedere aeriana  De-a lungul anilor au construit numeroase locuinte, ecologice, confortabile, dupa un plan minutios elaborat, pentru a suporta ostilitatile atmosferice si ale mediului: calduri greu suportabile, seceta, aer uscat… In secolul al XI-lea reusesc sa construiasca 5 cetati fortificate. De atunci au fost cunoscuti sub denumirea de mozabiti. Au conceput o strategie urbana ingenioasa care a reprezentat o sursa de inspiratie pentru arhitecti de peste secole, inclusiv din secolul al XX-lea, acum ar fi de pilda, celebrii francezi Le Corbusier, Fernand Ponillon sau André Ravereau.  In timpul unei calatorii in Algeria, din 1931, Le Corbusier, cel mai renumit arhitect al secolului al XX-lea, descopera M’Zab. Este fascinat de aceste constructii realizate ingenios de oameni simpli pe care intentiona sa le studieze indeaproape. Din pacate, nu a putut intra in nicio casa pentru ca accesul strainilor era strict interzis. Revenind in 1933, a survolat zona, incercand, din avion, sa observe ansamblul cetatilor si detalii si sa faca zeci de fotografii, cat mai clare.  Observatiile personale si informatiile obtinute asociate comentariilor se regasesc in lucrari de specialitate. O sursa de inspiratie pe care a valorificat-o in realizarea unor constructii, cum ar fi capela Notre Dame du Haut din Ronéhamp. Ibaditii au ales aceasta regiune inospitaliera pentru faptul ca aici se simteau in siguranta. Inainte de a se instala, au stapanit Maghrebul, in care au construit o capitala, Tahert, magnifica, cucerita de califi fatimizi in 910. Populatia a fost persecutata, hartuita, condamnata. Problema majora cu care s-au confruntat a fost, desigur, apa. Zona era lipsita de oaze, de depresiuni in care apa s-ar fi putut acumula in urma ploilor, extrem de rare, si care durau cateva zile sau, uneori, cateva ore.  Intre secolele al X-lea si al XI-lea au construit baraje pentru a capta apa pentru consum  si pentru a o distribui prin rigole etanse spre palmieri si alti arbori fructiferi. Totodata au facut eforturi uriase pentru a sapa puturi in conditiile in care panzele freatice se aflau la adancimi de 40-70 de metri! Trei generatii si-au adus contributia zilnica la saparea lor. Nenumarati locuitori au decedat din cauza deshidratarii, a foametei, a extenuarii si accidentelor din timpul lucrarilor de sapare a puturilor. Sacrificiile au fost uriase, dar in cele din urma au izbandit. Apa extrasa cu galeti ridicate de scripeti era transportata in care trase fiecare de un cal. Dupa realizarea puturilor sapate la adancimi de 40-70 de metri, mohabitii au beneficiat de apa proaspata din belsug. Culturile de palmieri, smochini, curmali etc. aflate in cea mai mare parte in afara cetatilor din M’Zab, au devenit abundente. Lemnul destinat uneltelor, diverselor constructii, era asigurat. De-acum trebuiau sa se protejeze de temperaturile foarte ridicate din timpul verii. Din fericire, printre acesti oameni simpli existau specialisti in urbanism care s-au mobilizat pentru a realiza cea mai eficace strategie de constructie a unor locuinte care sa-i protejeze de arsita. Proiectul final a fost ingenios. Casele, construite in cele 5 cetati, au fost construite una langa alta, pentru a reduce suprafetele expuse la soare. Peretii grosi, de aproximativ 1 metru, construiti din materiale izolatoare si mici blocuri din piatra, tencuite cu un mortar pe baza de ipsos, aveau o capacitate formidabila de a respinge caldura din timpul zilei. Spre seara, cand structura se incingea, caldura inmagazinata era redusa de aerul racoros.  Peretii caselor, in forma cubica, majoritatea cu un etaj, nu erau perforati de ferestre ci doar de mici deschideri pentru aerisire prin care patrundeau doar mici cantitati de aer cald. Iarna erau astupate cu carpe. In mijlocul caselor se afla un patio al carui acoperis era prevazut cu o fereastra acoperita cu gratii si, partial, cu frunze de palmier care erau indepartate seara. O sursa suplimentara de aer si lumina. Etajul avea o terasa pe care oamenii dormeau cand caldura din interior devenea greu suportabila. Uneori, innoptau printre palmieri, in adaposturi sumare. Cat priveste strazile, acestea erau stramte si sinuoase, prevazute cu pasaje acoperite in care circulatia aerului era accelerata cand batea vantul.  Gratie acestui complex urbanistic adaptat la constrangerile mediului, mohabitii au trait in acest mediu nemilos timp de 10 secole. Trebuie specificat faptul ca ansamblul, conceptiile arhitecturale au corespuns nu doar necesitatii de a supravietui ci si realizarii unei armonii cu principiile lor morale si religioase. Casele, de dimensiuni egale, lipite unele de altele, exprimau apropierea si solidaritatea locuitorilor datorita careia au reusit sa infrunte un mediu atat de ostil.  Cu timpul, in urma unui complex de circumstante, influente venite din exterior, conjuncturi politice, modul lor de viata s-a schimbat. La un moment dat, in cetati s-a infiltrat o populatie nomada araba. Intre cele doua comunitati au aparut, inevitabil tensiuni care s-au amplificat. Incepand cu secolul al XIX-lea, cele 5 cetati din M’Zab s-au modernizat si s-au extins. In 1896 adaposteau 18.000 de locuitori. Astazi, numarul lor a depasit 140.000. Revista Magazin

Există viaţă extraterestră? Anunţul ISTORIC al cercetătorilor de la NASA

Cercetătorii de la NASA afirmă că oamenii vor descoperi forme de viaţă extraterestră în următorii 20 de ani, dar acestea se vor afla, cel mai probabil, în afara Sistemului Solar. Cele 100 milioane de sisteme solare din galaxia noastră (Calea Lactee, n.r.) sunt capabile să susţină forme de viaţă extraterestră, spune una dintre predicţiile „conservatoare” formulate de savanţii de la NASA. Agenţia spaţială americană susţine că oamenii vor găsi forme de viaţă extraterestre în următorii 20 de ani, iar acestea au cele mai mari şanse să se afle în afara Sistemului Solar. Cu ocazia unei discuţii publice organizate luni la Washington, NASA şi-a prezentat programul de căutare a vieţii extraterestre în Univers prin intermediul unor telescoape actuale şi viitoare. „Vreţi să ştiţi dacă noi, cei de la NASA, credem că există viaţă dincolo de Terra?”, a spus Charles Bolden, fost astronaut şi actualul director al NASA. „M-aş aventura să spun că cei mai mulţi dintre colegii mei prezenţi astăzi aici sunt de părere că este improbabil ca în vastitatea nelimitată a Universului oamenii să fie singuri”, a adăugat el. Marte şi mai mulţi sateliţi naturali ai unor planete din Sistemul Solar au reprezentat punctele asupra cărora s-au concentrat programele de căutare a vieţii extraterestre din ultimele decenii. De exemplu, astronomul Kevin Hand a sugerat de curând faptul că viaţa extraterestră ar putea să existe pe Europa, unul dintre sateliţii planetei Jupiter. Cu toate acestea, savanţii de la NASA au vorbit exclusiv despre programele de monitorizare a planetelor care orbitează în jurul altor stele, în afara Sistemului Solar. „Cândva, în viitorul apropiat, oamenii vor putea să arate o stea şi să spună: «Acea stea are o planetă care seamănă cu Terra»”, a declarat Sara Seager, profesor de fizică şi ştiinţe planetare la Massachusetts Institute of Technology (MIT). „Astronomii cred că este foarte probabil ca fiecare stea din galaxia Calea Lactee să aibă în jurul ei cel puţin o planetă”, a adăugat ea. NASA a început să studieze sistemele planetare din jurul altor stele utilizând la început telescoape terestre. Apoi, agenţia spaţială americană şi-a extins graniţele explorărilor sale prin intermediul unor dispozitive spaţiale: telescopul spaţial Hubble, telescopul spaţial Spitzer şi telescopul spaţial Kepler. Aceste telescoape pot să determine dacă o planetă se află la o distanţă potrivită de steaua ei pentru a conţine la suprafaţă apă în formă lichidă, un ingredient-cheie pentru a întreţine viaţa, aşa cum aceasta este cunoscută de oameni. NASA speră să lanseze cu bine Transiting Exoplanet Surveying Satellite (Tess) în 2017 şi, apoi, telescopul spaţial James Webb, în 2018, şi Wide Field Infrared Survey Telescope – Astrophysics Focused Telescope Assets, la începutul deceniului viitor. Telescopul spaţial Kepler a descoperit deja multe exoplanete interesante, inclusiv planeta Kepler 296-f, supranumită „super-Terra”, întrucât este de două ori mai mare decât planeta noastră şi se află în zona locuibilă din jurul stelei sale, fapt ce permite existenţa apei în stare lichidă la suprafaţa ei. „Această tehnologie pe care o folosim pentru a explora exoplanete este cât se poate de reală”, a spus John Grunsfeld, astronaut şi administrator asociat al Science Mission Directorate pe care NASA îl deţine la Washington. „Telescopul spaţial James Webb şi celelalte proiecte «se întâmplă» chiar acum. Acestea nu sunt vise – sunt lucrurile pe care noi le creăm aici, la NASA”, a adăugat el. În timpul unei sesiuni de întrebări şi răspunsuri cu publicul, un internaut care a urmărit pe o reţea de socializare conferinţa de presă organizată de NASA a întrebat: „Dacă oamenii de ştiinţă vor descoperi forme de viaţă pe o altă planetă, guvernul american va comunica acest lucru populaţiei?”. Ellen Stofan, cercetător la NASA, a răspuns imediat: „Bineînţeles că aşa vom face!”. „Ar fi ceva extrem de interesant. Vom încerca să prezentăm informaţia publicului larg cât mai repede. Am vrea să împărtăşim entuziasmul nostru cu lumea întreagă”, a adăugat ea. Descoperirea unor exoplanete mai mici decât Terra este mai dificilă, întrucât aceste corpuri cereşti generează semnale luminoase mai slabe. Tehnologia de detectare a exoplanetelor care seamănă cu Terra este dezvoltată chiar în această perioadă şi va fi folosită de următoarea generaţie de telescoape spaţiale. Posibilitatea de a detecta forme de viaţă extraterestră ar putea să se afle încă la câţiva ani distanţă. „Imaginaţi-vă momentul în care vom găsi semnale potenţiale de viaţă extraterestră”, a spus Matt Mountain, directorul programului spaţial James Webb şi cercetător la Space Telescope Science Institute din Baltimore. „Imaginaţi-vă momentul în care lumea se va trezi şi rasa umană va înţelege că îndelungata ei singurătate în timp şi spaţiu a luat sfârşit şi va deveni conştientă de posibilitatea că noi, oamenii, nu mai suntem singuri în Univers”, a adăugat profesorul american. Gandul Imparte cu prietenii tai:

Milovan Djilas, apostat, disident și intelectual critic

Tweet Milovan Djilas a fost un mare disident. Un autentic apostat și un intelectual critic. A fost un fanatic care a reușit să se defanatizeze, un ideolog care a depășit ideologia. Cred sincer că a simbolizat posibilitatea unui marxism luminat. Un marxism care se desparte de procustianul pat al dogmei și desfide sistemul in numele promisiunilor trădate. Un marxism care crede că emanciparea clasei muncitoare nu se poate realiza prin dictatura partidului unic. Acesta a fost mesajul marxismului critic din Europa de Est, o direcție de gândire care ii scotea din minți pe pontifii ideologici. Reluind o imagine a lui Leszek Kolakowski, Djilas a ales să fie bufonul care ii face de râs pe sacerdoții mumificatei doctrine oficiale. In final, a fost, ca și Kolakowski, un critic al utopiei marxiste. In anii 50, Djlias a renunțat la toate funcțiile, inclusiv aceea de vicepreședinte al Iugoslaviei, pentru că a vrut să rostească adevărul. Era, alaturi de Edvard Kardelj, intelectualul Partidului Comunist din Iugoslavia. A deconspirat abjecta duplicitate a nomenclaturii comuniste, faptul că toate dictaturile de sorginte leninistă tratau omul nu ca pe un scop, ci ca pe un mijloc.Comunismul a fost triumful rațiunii instrumentale in forma ei paroxistică. Aceasta a fost (și este) perversa sa modernitate. Ii datorăm imens, uman, moral, spiritual. A fost un antifascist veritabil, dar și un stalinist, până la ruptura cu Moscova din 1948. După care s-a trezit și a plătit cu ani grei de temniță curajul de a sfida dictatura titoistă. L-am cunoscut și l-am admirat. Sunt prieten cu fiul său, istoricul Aleksa Djilas. Născut in 1911, Milovan Djilas, autorul esențialelor carți “Noua clasă” și “Conversații cu Stalin”, a încetat din viață acum două decenii, în aprilie 1995. Grație lui, știm cum vedea Stalin lumea de după razboi: cine pune primul piciorul pe un teritoriu, iși impune sistemul politic. A apucat să vadă prăbușirea URSS, pe care a anticipat-o, dar și dezintegrarea Iugoslaviei, pe care a deplâns-o. Dacă vrem să înțelegem totalitarismul, daca vrem să înțelegem secolul XX, trebuie să îl citim pe Djilas. It’s a must . Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro Citeste mai multe despre: "Noua Clasă", Aleksa Djilas, disidenti, Edvard Kardelj, ideologie, Iosip Broz Tito, Leszek Kolakowski, marxism critic, Milovan Djilas, stalinism

România în topul marilor şi nedoritelor recorduri

Cele mai mari evaziuni fiscale Compania „Lukoil" - filiala din România a fost trimisă în judecată pentru cea mai mare evaziune fiscală, de care se ştie, până în prezent, în istorie. Pagubele au fost estimate a fi în valoare de1,8 miliarde de euro. Evaziunea a fost posibilă numai ca urmare a complicității unor înalți funcționari guvernamentali şi a directorilor administrației fiscale. Potrivit rechizitoriului, pe lângă paguba produsă, Compania „Lukoil" a mai beneficiat, in perioada 2008-2012, şi de facilităţi fiscale în valoare de 1,5 miliarde de euro. Speța nu este singulară, iar suma tuturor ne-ar provoca fiori. Cea mai ineficientă (coruptă?!) administrație fiscală din Uniunea Europeană Deși, în perioada menționată, Compania „Lukoil" a jefuit sistematic bugetul României, Agenţia Naţională a Administrației Fiscale, condusă de Sorin Blejnar, nu a intervenit pentru stoparea fraudării și recuperarea sumelor datorate bugetului. Mai mult chiar, numitul director al Fiscului este subiectul unui scandalos dosar judiciar, fiind judecat într-un așa-zis lot al „Mafiei Motorinei". Compania favorizată de fostul premier Emil Boc , prin scutiri și amânări de plăți, apare ca sponsor oficial, cu 100.000 de euro, al campaniei prezidențiale a lui Trăian Băsescu. Valoarea sponsorizărilor negre ar putea-o cunoaște, printre alții, chiar fostul director al Fiscului. Să ne reamintin cum acesta a fost devoalat, într-un transcript al unei convorbiri telefonice cu Trăian Băsescu, cum îi raporta, „Domnului Președinte", situația la zi a datornicilor statului. Cu ce scop, oare, dacă nu pentru recuperarea debitelor, căci nu ne îngăduim a afirma, cum alții trâmbițează, că pentru cuatificarea „parandărătului„ din valoarea facilităților acordate și din evaziunea tolerată?! În contextul afacerii judiciare în care este implicată Compania „Lukoil", intervențiile, fără perdea, ale premierului Victor Ponta, de natură a proteja numita companie de măsurile asiguratorii dispuse de parchet, în interesul statului și al anchetei, ne apar cu totul într-o altă lumină. Premierul a criticat public procurorii, deși o putea face discret, prin mijlocirea ministrului justiției, tocmai în preajma alegerilor prezidențiale, la care candida ca favorit în sondaje. Dar nu numai atât! Candidatul la președinția României, Victor Ponta, intervenea în mersul anchetei penale coordonat cu Ambasada Federației Ruse la București, care acuza, în mod eronat, procurorii că au dispus închiderea rafinăriei Companiei „Lukoil" de la Ploiești. Asta în timp ce compania era „rezonabil bănuită" că a scos bani din ţară, ca să nu se înregistreze cu profit. Opinia publică, această regină a clasei politice, chiar dacă nu domnește nicăieri, ar fi, totuși, îndreptățita să aibă parte de informațiile adevărate privind motivele (precizăm „motivele", căci sunt mai multe ) care l-au determinat pe premier să-și ofere în mod public protecția politică pentru Compania „Lukoil". Cele mai scandaloase afaceri de corupție mușamalizate Cum am putea să uita entuziasmul cu care doamna Laura Codruța Koveși a ieșiț în lumina reflectoarelor (pentru setea de adevăr a microfoanelor, sau pentru a da poporului, năucit de demagogia și cleptomania clasei politice, o mare speranță?!) să anunțe că urmează o mare curătenie pe scena vieții politice, de vreo suta de mari corupti, inventariați în scandalurile judiciare „Microsoft" și al „Agenţiei Europene de Apărare și Securitate". Minunea anunțată de campioana luptei anticorupție nu pare să dureze prea mult. Este, deja, evident că îngroparea scandalurilor la „sursele din exterior" va avea printre alte consecințe și exonerarea centuriilor politice corupte din România. După regula ca unii corupti sunt buni și necesari, ca slugi și instrumente, în timp ce alți corupți sunt tot buni și necesari, dar pentru a fi serviți ca exemple ale intransigentei și fermiății cu care societatea ne este apărată de marile democrații împotriva flagelul corupției. Morala nu poate fi aceea că mătura din mâna doamnei șef peste Direcţia Națională Anticorupție are o funționalitate ambivalentă, când nu se face că luptă împotriva corupției, pe furiș ascunde gunoaiele penale sub preșul intereselor excluse transparenței. Cele mai aleatorii și aventuriste politici guvernamentale Acest record, al cărui impact nu are cum fi prevăzut, altfel, decât în provocarea unei crize politico-economice și sociale, cu mare risc de destabilizare a ordinii democatice, deși a fost caracteristic mai tuturor guvernelor, a devenit mai pregnant odata cu degringolada care a cuprins partidele parlamentare, mai cu seamă cele din coaliția puterii, ca urmare a ieșirii la lumină a tenebroaselor ramificații politice traspartinice și transfrontaliere ale unor afaceri de corupție. Despre ce a fost, este, de acum, istorie. Sunt presante chestiunile prezente ale politicilor guvernamentale, anunțate și operationalizate intempestiv, fără studiile și prognozele pe care ar trebui să se fundamenteze deciziile guvenului. Nimeni nu ar putea afirma că salariile nu trebuie aduse la un nivel rezonabil, care să satisfacă nevoile traiului decent și să exprime grija societăţii pentru complexitatea, importanţa, specializarea și calitatea muncii prestate. Numai că această necesitate, cu toată urgența ei, nu trebuie satisfăcută după calcule și impulsuri politicianiste negustorești, în sensul peiorativ al cuvântului. Ex-liderului Partidului Social Democrat, după ce a deraiat și din partid, nu ar mai trebui să i se permita ca, în calitatea de premier, prin decizii cu efecte imediate, dar făra sustenabilitate pe termen lung să ducă țara spre un blocaj pe termen lung. Procedând la majorări salariale pe categorii de profesii, în afara unei legi unitare, guvernul nu urmărește rezolvările de fond ale problemei salariilor pensiilor si asigurărilor, ci obținerea de capital electoral și cosmetizarea imaginii câtora figuri politice grav șifonate, a căror lipsă din peisaj este la fel de stringentă , precum o lege unică, dar aplicabilă, a salarizării. Nu este de dorit să ajungem în situația de a fi prea târziu, când se va realiza unde ne-a dus aventurismul politic al unora, pe care i-am creditat după vorbe, fiindcă o propagandă politică păguboasă, pliată pe buna credință și naivitatea noastră proverbială, pe prea mulți ne-a împiedicat să ne reamintin că „cei prea buni de gură nu sunt, întotdeauna, și buni de treabă, iar vorba lor lungă..."

Negrul, culoarea asociata cel mai des cu inteligenta si sex-appealul

"Ezitati dimineata in privinta culorii hainelor pe care vreti sa le purtati atunci cand va prezentati la un interviu de angajare sau la o intalnire romantica? Alegeti negrul. Culoarea costumelor de bancher si a ospatarilor este, de asemenea, culoarea care va va oferi cea mai buna imagine, pentru a parea in acelasi timp inteligent dar si sexy", afirma autorii unui sondaj realizat de site-ul britanic Buytshirtsonline. "Oamenii goi nu au nicio influenta - sau foarte putina, asupra societatii", spunea Mark Twain. Respectand acest dicton, 56% din totalul celor 1.000 de respondenti au spus ca negrul este culoarea pe care o asociaza cel mai bine cu increderea in sine. Negrul este, de asemenea, cea mai sexy culoare pentru barbatii si femeile care au precizat nuanta articolelor vestimentare pe care si-ar dori ca partenerii lor de viata sa le poarte. Totodata, negrul este si culoarea care ii ajuta cel mai des pe oameni sa para "inteligenti" (iar rozul ocupa ultimul loc din acest punct de vedere). Citeste si: "Negrul s-a clasat pe parcursul intregului nostru sondaj pe prima sau a doua pozitie pentru aspectele pozitive si nu a aparut niciodata in topul aspectelor negative", se afirma in comunicatul de presa publicat de site-ul Buytshirtsonline. Un alt studiu, realizat in 2010 si mentionat de site-ul Quartz, in care participantii au fost invitati sa acorde note unor persoane imbracate in haine de culori diferite, a indicat faptul ca rosul si negrul au obtinut cele mai bune scoruri. Dar, in sondajul realizat de Buytshirtsonline, rosul a fost asociat si cu aroganta si cu lipsa de inteligenta. Vrei sa fii la curent cu cele mai importante stiri? Urmareste-ne si pe Facebook ×

Tudor Chirila: “Europa deschide laptopurile și privește atinsă drama băiețelului de la gard apoi laptopurile se închid… Europa e mare, cineva ar trebui să aibă grijă de ei, noi avem problemele noastre…”

Motto : Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte, Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte: Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi. ( Mihai Eminescu – Împărat și proletar ) Un bărbat ține în brațe un copil în fața unui gard de sârmă ghimpată. Nu este singur, alți bărbați, femei, copii formează un grup de câteva zeci de persoane. Bărbatul ăsta, însă, are o corporalitate aparte. Parcă tremură, între momentele în care își mai saltă băiețelul ca să prindă o poziție mai comodă. Un tată pirpiriu. Obosit. Speriat. Și slab sau slăbit. Și ochii de vulpe surprinsă în bătaia farurilor caută iscoditori o soluție. Dincolo de gard sunt grănicerii bulgari. Sau macedoneni. Sau unguri. Sunt grănicerii. Și bărbatul ăsta care-și saltă copilul din ce în ce mai greu știe că n-are multe soluții. Dacă ar fi fost singur s-ar fi descurcat. Un salt disperat peste gard, un umăr în grămada care forțează intrarea în Europa. Noi privim la laptop. Și distribuim. Apoi schimbăm ferestrele și ne vedem de viață. Și avem probleme. Și problemele noastre sunt cele mai mari chiar dacă nu ne ținem copiii în brațe lângă garduri de sârmă ghimpată sau grăniceri cu chipuri de cauciuc. Avem probleme în universurile noastre mici. Suntem nefericiți că nu iubim cât am putea, nu găsim slujba ideală, salariul corect, înțelegere colegială, empatie. Lipsește empatia în România. Suntem nefericiți cu ratele noastre la bănci și blazările noastre familiale. Ne smiorcăim în capcanele pe care ni le-am organizat singuri și suntem dezamăgiți de cursurile de yoga. Au promis echilibru și ne-am luat țeapă. Plătim taxe cu ochii cârpiți de somn și suntem furați de politicieni pe care nu reușim să-i schimbăm. Statul e contra noastră. Sistemul e corupt și nimic nu se poate schimba. Ne-au intrat în sânge vorbele astea. Suntem fataliști și nefericiți. Vacanțele sunt obositoare, familiile gălăgioase, nu găsim liniște, grătarul nu mai e ce-a fost, e o obligație. Obligația de a fi bucuros. Fumăm iarbă. Iarba ne deprimă și asta ne dă speranță. Speranța că vom depăși starea asta de căcat. Am și uitat de unde vine starea asta. Mocirla călduță. Avem probleme. Suntem bolnavi într-un sistem bolnav și arată din ce în ce mai rău. Nu sunt orizonturi. Soarele răsare din spatele unor clădiri mizerabile. Cultura e la pământ. Reforma nu mai vine. Nici aia agrară, nici aia culturală. Cercurile sunt mai vicioase ca niciodată. Amantele nu-și mai fac datoria. Candoarea e futilă. Nici nu mai căutăm. Visele sunt prefabricate. Tebuie doar să le bagi în cuptor și să citești instrucțiunile. Suntem nefericiți planificat. Planificat e și eșecul. Avem probleme mari, create pe tiparul universurilor noastre mici. Universul meu, problema mea. Ca o manea cool. Dar e ceva fals în toată suferința asta atât de reală. E o notă disonantă care se înalță deasupra orchestrei. Avem probleme, dar EXISTĂ acoperiș deasupra capetelor noastre, în cele mai multe cazuri, seara, când ne întoarcem acasă. Și mai există vecinul mizerabil a cărui viață e posibil să meargă mai bine ca a noastră și asta ne dă putere. Și toti oamenii ăștia din jurul nostru care ne fac viața amară, cu care înotăm în rahatul ăsta mizerabil din care nu ne scoate nici Osho și nici Tolle, toți nemernicii ăștia, s-au născut aici și vorbesc aceeași limbă cu noi. Și acoperișul și vecinii și nemernicii sunt notele disonante care dau în vileag falsul nefericirilor noastre. Știm asta pentru o secundă când deschidem laptopurile și ne uităm la bărbatul pirpiriu care-și ține în brațe băiețelul în fața gardului de sârmă ghimpată. Durerea lor e perfectă, e rotundă, cercul este închis pentru totdeauna. Disperarea nu e burgheză. Acoperișul nu există, nu mai sunt nici vecinii, nimeni nu mai vorbește aceeași limbă. Bărbatul cu ochi iscoditori de vulpe așteaptă o breșă în gardul de sârmă ghimpată, una prin care să-și strecoare copilul obosit și speriat și apoi să fugă cu el în brațe către lumea civilizată care comentează pe forumuri despre eșecul Europei. Mulți dintre bunicii noștri au cunoscut exodul și noi știm că și-au târât bătrânețile privind în gol, nu e cale de întoarcere, nu te mai vindeci niciodată când îți părăsești casa și părinții și totul. Știm asta despre bunicii noștri, dar asta e viața trebuie să închidem laptopurile și să ne jelim nefericirile. Copilul privește chipurile de cauciuc și vede bulanul plesnind ochii de vulpe. Nu l-a atins pe el, măcar atât, doar tata e lovit, dar tata zâmbește către mine, înseamnă că nu e chiar atât de rău, dacă tata zâmbește, unde o să dormim în noaptea asta, când o să dormim, iar m-am scăpat pe mine, ce bine că tata nu simte, o să miroasă în curând, mi-e foame, nu mai vreau să merg pe jos, niciodată n-aș mai merge atâta pe jos, mi-e dor de mama, n-am voie să întreb de mama, mama când vine tată, bine tata, tac, nu mai zic nimic. Europa deschide laptopurile și privește atinsă drama băiețelului de la gard, e frig noaptea în Ungaria sau Macedonia, dar laptopurile se închid, și noi avem problemele noastre, e ordine în suburbie, copiii și parcurile și utilitățile, serviciile sociale, doar n-o să ne trezim cu ăștia aici la noi pe verandă, nu? Europa e mare, cineva ar trebui să aibă grijă de ei, noi avem problemele noastre, am muncit mult pentru liniștea asta de după orele 22, în Elveția nu rulează motociclete noaptea, e dramatic, dar toți băiețeii ăștia fără mame, cu tați cu ochi de vulpe, ăștia nu se integrează și n-o să muncească și o să fure de la ai noștri, n-are nimeni nevoie de asta, un val de delincvenți. La Anița Nandriș Cudla, țăranca din Bucovina, mă gândesc acum. La trenurile siberiene care au dus-o cu doi copii departe de casă. 20 de ani de coji de cartofi, barăci insalubre cu bârne lipsă și ger rusesc. Și luminile alea bolnave pe care nu le ștergi în veci. Și s-a întors Anița și nimic nu mai era cum a fost. Nici casa, nici amintirile, nimic. Și atunci unul din băieți se duce înapoi în Siberia, în năpastă, ca să muncească pentru o nouă casă. Anița a fost dintre noi și durerea ei zbiară din fiecare pagină. Neamul nostru nu e străin de deportare, dar nici natura noastră de uitare. Și uităm. Tata mi-a spus că bunicul nu s-a vindecat niciodată după ce au fugit din Basarabia. Am ajuns și noi să privim detașat refugiații. Printre picături, printre nefericirile noastre burgheze. Închidem laptopurile și ne declarăm de stânga sau de dreapta. Soluții la cafea. Poate că băiețelul a ajuns undeva în Germania sau poate e doar într-un lagăr în Austria. Alt gard, altă sârmă.Poate face pe el noaptea. Poate își visează casa. Sau poate e undeva mai bine. Nu știu cum să închei. Probabil am să închid și eu laptopul. Undeva într-un birou cu vedere panoramică niște siluete gârbovite încă (cred că) împart lumea. Pe o stradă obscură într-un oraș de povincie un bețiv se împleticește spre casă. Se sprijină de ulucile unui gard. Vomită. Visul omenirii e un căcat. Autor: Tudor Chirila Sursa: Tudor Chirila Blog Share this post / Trimite unui prieten: These icons link to social bookmarking sites where readers can share and discover new web pages. Duminică, August 30th, 2015, by alina.stredie. You can leave a response here.

Regele Mihai - Trădător al României! (1)

Poporului roman i-au fost ascunse adevăruri esențiale ale actului politico-militar de la 23 august 1944. adevăruri nefaste pentru România. Când efectele actului de trădare a țării și armatei sale s-au resimțit, nici una dintre forțele implicate nu a avut interesul să-și dezvăluie contribuția rușinoasă. Sovieticii nu doreau să dezvăluie că ruperea frontului spre România a avut la bază o trădare care leza glorioasa armată sovietică și contribuia la victoria ei finală. De partea română, comuniștii nu au dorit nici ei să facă publică participarea mârșavă la subminarea rezistenței armatei și predarea teritoriului țării inamicului dornic de răzbunare. Cu atât mai mult, Casa regală, respectiv regele Mihai I a căutat să ascundă poporului participarea sa la trădare și la suferințele a sute de mii de militari și a milioane de români, apoi a întregii țări. Toți - sovieticii, comuniștii români aserviți inamicului și regele - au trecut imediat la falsificarea adevărului istoric privind actul de trădare plănuit în comun. Pentru posteritate toți au mințit, împinși de motive diverse. Rușii au vrut să păstreze aureola de eliberatori victorioși. Comuniștii și regele Mihai au vrut să mușamalizeze vinovăția trădării lor, nimicnicia alianței lor. In istoria creată în deceniile următoare s-a trecut cu vederea, în mod deliberat, situatia militară a României în primăvara și în vara anului 1944 și, mai ales, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de pe frontal de la Iasi, din 20 august 1944, trădare pusă la cale cu implicarea comandantului Armatei a 4-a române, generalul de Corp de Armată, Mihai Racoviță și savârșită în strânsă legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist. Au fost prezentată în mod denaturat situatia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo și Stockholm, tratative inițiate încă de la sfârsitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspirația Casei Regale și a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu și a apropiaților săi. Trădătorul comunist, Emil Bodnaraş, a uneltit, la Palat, deschiderea frontului românesc prin așa-numita „Poarta Iaşiului" [1] . Sfârșitul anului 1942 a adus schimbari importante în situatia de pe front. Inițiativa strategică a Germaniei s-a şubrezit pe mai multe fronturi. Intre 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain, iar după scurt timp, între 12 și 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au strapuns blocada Leningradului. Armatele germano-române de la Stalingrad au capitulat la 2 februarie 1943. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania era pe cale să piardă razboiul. Incă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucureşti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a făcut o declaratie senzaţională: „Germania a pierdut războiul, trebuie acum să ne concentrăm să nu-l pierdem pe al nostru!" Demersurile făcute ulterior de Antonescu, pentru încheierea unui armistițiu cu sovieticii, au avut darul să confirme această îngrijorare și preocupare. Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond Incă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini iesirea comună din război, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. Au mai avut loc în octombrie, acelaşi an, la Lisabona, încercări de armistițiu cu englezii. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofițeri, pentru a lucra ca intermediari între aliați şi București. Acesta a fost prins la parașutare și instalat, în Bucureşti, într-un apartament al Jandarmeriei, la ultimul etaj. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un pașaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemților de către englezi, care nu erau pentru ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul ruşilor spre Europa. Acest plan a întâmpinat opoziția preşedintelui american Roosevelt. Pentru limitarea duratei războiului și limitarea înaintării și pretențiilor sovietice au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate țărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionata, cereri prezentate și în negocierile de armistițiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de catre guvernul Antonescu, cât și de opozitia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an. Churchill urmarea o politică în doi cu S.U.A., iar Roosevelt voia o politică în patru şi lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română, la negocierile de la Cairo și respinsă de către anglo-americani, a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că aceasta problemă va face obiectul negocierilor la Conferința de Pace, după terminarea războiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garanție că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea. După Primul Răzoi Mondial, România trebuise să-și obțină cu arma în mână teritoriile promise de aliații apuseni la atragerea sa în luptă. Deci avea o tristă experiență în raport cu promisiunile marilor puteri. 175 de mii de militari români au luat drumul lagărelor sovietice Rușii își urmăreau, si ei, cu destulă abilitate interesele. Incă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a șefilor de state din U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., a afirmat ca „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu". Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoștința lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putință decât în cazul unei debarcari aliate". Cu acest prilej, el a insistat asupra inoportunităţii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemții ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar așeza slugi politice, probabil chiar pe foștii legionari, care ar suprima pe toţi antoniștii şi pe toți rezistenții, adică toată elita românească". Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemți, ci de ruși, iar milionul de ostasi, din cauza complotului Palatului Regal şi a grupului de complotişti - Bodnaraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviță - a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşiului" a fost deschisă, fără lupte, trupelor sovietice. Roosevelt susţinea capitularea necondiţionată. In negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieșit în evidență faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari, şi președintele american Roosevelt existau serioase divergențe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul său, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu aratând că „noi credem că ei singuri (românii - n.a.) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu, sau ieșirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari șanse de succes. Autorităţile americane considera acțiunea României de o importanță excepționala. Ea (România) trebuie sa aiba statut de cobeligerantă și trebuie să acționeze cât mai repede". Dar Roosevelt a rămas neclintit în decizia de capitulare necondiționată. Sunt multe întrebari care s-ar putea pune acum, dupa mai bine de o jumatate de secol de la eveniment: De ce acest armistiţiu nu a fost făcut? - Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabila a razboiului, cu cel puţin un an, şi chiar câstigarea lui atunci? - De ce a fost arestat șeful suprem al armatei (de facto - n.r.) care putea obține schimbarea de front și acordarea statutului de cobeligeranta României? - Cum de s-a putut ordona de catre regele Mihai dezarmarea armatei și încetarea focului înaintea semnării oricărui document de armistițiu? - Opoziţia din România - Maniu si Bratianu - nu au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din războiul alaturi de Axă, ci i-au pus piedici, Antonescu a propus opoziției chiar să abandoneze puterea dacă aliații preferau să negocieze cu opoziția română. Guvernul sovietic a răspuns categoric, prin consilierul Semionov, la discuțiile dintre putere si opozitie: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României și suntem gata să-l ajutăm să elibereze țara de germani", iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalţi doi aliați, s-a pronunţat categoric: „El preferă negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui". Primele negocieri ale României cu U.R.S.S. au avut loc la Stockholm unde s-au obținut şi unele avantaje. Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziției rigide a S.U.A. (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu U.R.S.S., pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu a început negocierile de armistițiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurarii succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a făcut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilități de contacte şi de negocieri. Ca urmare, a fost numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil la Helsinki şi Fred Nanu la Stockholm, ca miniştrii plenipotențiari. La Stockholm, Fred Nanu a fost contactat de către ruși în vederea negocierilor de armistițiu. Contactul, discuțiile și negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, U.R.S.S. considera Dictatul de la Viena nul și neavenit, iar Transilvania urma a reveni în întregime României. In forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu U.R.S.S. de la Stockholm conținea urmatoarele condiţii: 1. Trupele române de pe front, fie urmau să se predea rușilor, fie urmau a ataca trupele germane. Rușii se obligau să le aprovizioneze cu armament și alte materiale necesare și să rămână la dispozitia lui Antonescu și Maniu pentru a restabili independența si suveranitatea României; 2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră; 3. Arbitrajul de la Viena era considerat nul şi neavenit. Transilvania urmând a reveni la patria-mamă în totalitate; 4. Rușii se multumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român poatea să-și exercite funcțiile în partea țării neocupată de armatele sovietice. Condiţiile de armistitiu negociate la Stockholm cu rușii, deşi mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către Rusia. În paralel cu nogocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo se urzea un complot regal, privitor la tratativele de armistiţiu de la Stockholm. Prin trimișii regelui, se duceau tratative cu Partidul Comunist de scoatere a României din războiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, P.C.R. și regele au jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal şi în trădarea de la Iași, dar și în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944. După parașutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului și delegatii P.C.R. Prinţul Ştirbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnaraş dupa parașutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentantilor P.C.R., Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Patraşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal și ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea si Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanițiu și Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acțiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simplă lovitură de palat înfăptuită de un grup de persoane și de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea: a) Răsturnarea prin forță a dictaturii militaro-fasciste; b) Scoaterea țării din razboiul hitlerist; c) Intoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Dupa vii discuții, cei prezenți au aprobat planul elaborat de către P.C.R. Un fapt incrimator de trădare a aparținut regelui. La 15 iunie, deci a doua zi, Mihai a aprobat acest plan, dictat probabil de Moscova. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au făcut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu. - Va urma - Grafica - Ion Măldărescu --------------------------------------------------- [1] „Poarta Iaşiului" - denumire atribuită facilităţilor complotiştilori-trădători de la Palatul Regal în cadrul „Operaţiunii Iaşi-Chişinău".

Singuri în Univers. Și condamnați să rămânem așa… Despre paradoxul lui Fermi și ecuația Drake

Tweet So, where is everybody? Enrico Fermi „ Singur pe lume ” ( Sans famille ) este un roman celebru al lui Hector Malot, care, de la publicarea lui în 1878, a exemplificat înduioșător drama unui copil orfan. Singuri în Univers și condamnați să rămânem așa este condiția dramatică a oamenilor de pe această planetă. Explicația acestei condiții-limită se regăsește parțial în paradoxul lui Fermi și Ecuația Drake. Paradoxul lui Fermi Pământul este o planetă tipică, rotindu-se în jurul unei stele tinere și tipice. Există miliarde de stele în galaxie, care sunt cu miliarde de ani mai bătrâne decât Soarele nostru. Date fiind vârsta universului  (~13,8 miliarde ani) și viteza cu care propria noastră tehnologie avansează, ne-am fi așteptat ca forme oarecare de viață inteligentă să se dezvolte pe unele planete. Iar o parte dintre aceste civilizații ar fi putut dezvolta călătorii interstelare, o tehnologie pe care noi, cei de pe planeta Pământ, o experimentăm în prezent. În timp ce distanțele interstelare sunt uriașe, probabil prea lungi pentru a putea fi parcurse de ființe cu o durată de viață limitată, ar fi de așteptat din partea unei civilizații avansate să construiască roboți cu auto-reproducere cu care să colonizeze Calea Lactee. Ideea unei mașini cu auto-reproducere a fost propusă de matematicianul John von Neumann în anii 1950 și are în vedere un dispozitiv care ar putea 1) să îndeplinească sarcini în lumea reală și 2) să-și facă singur còpii (precum bacteriile). Un exemplu ar fi sondele Bracewell-von Neuman – roboți înzestrați cu inteligență artificială (AI) și cu scheme de  auto-reproducere. Atașată la un sistem simplu de propulsie, de exemplu Bussard RamJet, o astfel de sondă ar putea călători printre stele cu o viteză relativ mică. Când ajunge pe un sistem-target, sonda se auto-reproduce. Numărul de sonde aut0-reproduse ar crește exponențial, iar galaxia noastră ar putut fi explorată în 4 milioane de ani. Chiar dacă acest interval de timp este mult mai mare decât vârsta civilizației terestre, să nu uităm că galaxia noastră are o vechime de 10 miliarde ani. Asta înseamnă că civilizațiile extraterestre inteligente (ETI), dacă ar fi existat, ar fi putut explora Calea Lactee de peste 250 ori și, în cele din urmă, colonizarea galaxiei ar fi putut avea loc în câteva milioane de ani. Cu alte cuvinte, acele civilizații extraterestre ar fi trebui să colonizeze Pământul sau măcar să-l fi vizitat. Dar nicio astfel de ființă nu a fost observată și nici măcar semne ale trecerii lor pe aici nu au fost depistate. Această situație l-a intrigat pe Enrico Fermi, unul din părinții primei bombe atomice. În 1950, pe fondul unor rapoarte recente despre OZN-uri, Fermi discuta cu mai mulți colegi despre posibilitatea existenței unei multitudini de civilizații cosmice. El a contrastat această posibilitate cu lipsa șocantă a unor dovezi convingătoare ale vizitelor extratereștrilor și a oricărui semn de inteligență cosmică (navă sau aparate de investigare) pe Pământ. Întorcându-se către Edward Teller, părintele bombei cu hidrogen, Fermi l-a întrebat: So, where is everybody? Discuțiile ulterioare, reluate de mulți alți oameni de știință, au creat ceea ce se numește astăzi paradoxul lui Fermi sau silentium universi (liniștea universului). Un aspect adiacent acestui paradox este starea (nivelul) civilizațiilor inteligente[1]. Pentru exemplificare, să presupunem că ar exista o ipotetică planetă X, cu o vârstă de 7 miliarde ani. Dacă planeta X ar avea o istorie similară cu a Pământului, unde s-ar situa acum în raport cu noi? Tehnologia și nivelul de cultură ale unei civilizații cu numai 1.000 de ani  înaintea noastră ar putea fi la fel de șocantă pentru noi cum ar fi lumea noastră pentru societatea medievală. O civilizație cu 1 milion înaintea noastră ar fi le fel de incomprehensibilă pentru noi precum cultura noastră pentru cimpanzei. Și Planeta X este cu 2,7 miliarde de ani înaintea noastră… Devine, astfel, necesar să estimăm în ce situație se găsesc toate civilizațiile extraterestre avansate. În 1964, astrofizicianul sovietic Nikolai Kardașev a propus o schemă utilă pentru a măsura nivelul de dezvoltare a acestor civilizațiilor pe baza consumului de energie. O civilizație Tip I este similară cu a noastră: una care consumă toate resursele energetice ale planetei pe care se găsește. Noi nu suntem chiar o civilizație Tip I, ci undeva pe aproape (În 2010, eram Tip 0,72. Vom deveni, probabil, Ti[2]p I complet în următorii 100 -200 ani). O civilizație Tip II ar consuma resursele energetice ale unei stele (un exemplu teoretic a fost propus de Profesorul Freeman J. Dyson în 1960: sfera Dyson). O civilizație Tip III are utiliza resursele energetice ale unei întregi galaxii. O astfel de civilizație ar fi ușor de detectat, chiar la distanțe uriașe. În plus, dacă civilizația de pe Planeta X ar fi similară cu a noastră și dacă ei vor fi reușit să supraviețuiască până la nivelul Tipului III, ne putem gândi că, probabil, au găsit o cale să devină experți în călătoriile interstelare până acum și, de ce nu, să colonizeze întreaga galaxie. Și atunci, Unde sunt ei? De la formularea paradoxului lui Fermi, au existat multe încercări de a-l rezolva. Literatura de specialitate cuprinde peste 50 de ipoteze care, prin diverse combinări, sporesc mult numărul explicațiilor posibile. O posibilă clasificare (fără a fi exhaustivă) a soluțiilor propuse ar fi următoarea: I. Ei sunt aici Ei au fost aici și au lăsat dovezi OZN-uri, artefacte, astronauți ETI. Problemă : Nu există nicio dovadă pentru prezența ETI. Ei sunt noi Oamenii ar fi descendenții unei civilizații ETI vechi. Problemă : Unde sunt extratereștrii originali? Unde sunt toți ceilalți ETI? II. Ei există dar nu au comunicat încă cu noi Ei nu au avut timp să ne contacteze. Civilizațiile inteligente sunt prea separate în timp și spațiu pentru a putea comunica Viteza luminii încetinește nivelele de comunicare, astfel încât călătoria spațială devine relativ lungă. Mesajul ETI poate că nu ajuns încă la noi. Problemă : Galaxia există de multe miliarde de ani. Dacă o singură civilizație ET s-ar fi format cu câteva milioane ani înaintea noastră, galaxia ar fi umplută cu sonde Bracewell-von Neumann. Ei semnalizează, dar noi nu știm cum să ascultăm Radiația electromagnetică (EM), undele gravitaționale, particulele exotice sunt toate exemple de metode de semnalizare. Oamenii nu au căutat suficient de mult timp sau nu ascultă corect. Problemă : Poate că ei folosesc metode pe care noi nu le cunoaștem încă, dar dacă sunt multe civilizații, cineva ar trebui să folosească radiația EM (unde radio). Ei nu doresc să comunice cu noi Probabil că extratereștrii nu au nici un interes să converseze cu ființe inferioare. Problemă : Cu milioane de civilizații posibile, cineva ar putea fi curios să comunice cu Terra. Catastrofele civilizaționale Civilizațiile au numai o durată de existență limitată. Toate sunt moarte în prezent. Civilizațiile tehnologice se pot auto-distruge, de regulă, înainte sau imediat după ce dezvoltă comunicații radio sau tehnologia zborurilor spațiale. Am în vedere războaiele nucleare și biologice, schimbările climatice induse artificial, experimente fizice prost concepute și executate, catastrofa nanotehnologică, o inteligență artificială scăpată de sub control sau o catastrofă malthusiană după deteriorarea ecologică a planetei. Viața este distrusă periodic prin catastrofe naturale . Am discutat aici despre cele cinci extincții care au afectat ființele de pe Pământ. III. Ei nu există Noi suntem primii, viața este nouă în galaxie, evoluția durează mult timp. Civilizația umană este singulară, nicio altă civilizație nu s-a format între timp. Dacă unicitatea Pământului a fost istoric presupusă pe baze filosofice sau religioase, ipoteza de mai sus folosește argumente cuantificabile și statistice pentru a dovedi că viața multicelulară este extraordinar de rară în univers, pentru că planetele de tip terestru sunt extrem de rare. Problemă : Soarele este o stea medie; dacă alte stele s-au format cu un milion de ani înaintea noastră, atunci ei (ETI) ar fi cu un milion de ani mai avansați tehnologic decât noi. Planetele cu condiții optime (Goldilocks situation – zonele habitabile, distanța propice față de stea pentru a avea apă lichidă ) sunt rare. Sistemul Pământ/Lună este unic. Galaxia este un loc periculos (explozii de radiații gama, impacturi produse de asteroizi etc.) Viața este rară. Apariția vieții este un fenomen rar, poate singular. Combinația de inteligență cu capacitatea de a produce unelte este rară. Limbajul este unic pentru oameni. Tehnologia și știința sunt rare. Este, de asemenea, posibil ca inteligența să fie comună, dar nu și civilizația industrială. De exemplu, apariția și dezvoltarea industrialismului pe Pământ a fost produsă de prezența unor surse convenabile de energie – combustibilii fosili. Dacă astfel de surse energetice sunt rare sau nu există undeva, ar fi mult mai dificil pentru o inteligență extraterestră să avanseze tehnologic până la punctul când ar putea comunica cu noi. Aceste abordări ale paradoxului lui Fermi au condus la ipoteza  Marelui Filtru, care stipulează că din moment ce nu s-au observat civilizații extraterestre, în ciuda numărului uriaș de stele, atunci trebuie să existe, pe drumul dintre apariția vieții și Tipul III de civilizație, un fel de  „zid” de care toate sau aproape toate manifestările vieții se lovesc. În funcție de locul în timp unde apare Marele Filtru, civilizația noastră poate fi rară (Marele Filtru se găsește în spatele nostru), sau prima (Marele Filtru n-a apucat încă să funcționeze pentru că condițiile necesare dezvoltării vieții inteligente sunt foarte recente) sau condamnată la dispariție (Marele Filtru este înaintea noastră, în viitor. Cauze posibile pentru dispariție: un cataclism natural; tendința spre auto-distrugere a oricărei civilizații inteligente). În concluzie, soluțiile sugerate pentru rezolvarea paradoxului lui Fermi se reduc la 1) este dificil pentru viață să înceapă și să evolueze, pentru că procesul în sine este complicat sau nu găsește condițiile necesare; sau 2) civilizațiile avansate se auto-distrug într-un timp relativ scurt. În prezent, cea mai mare problemă în rafinarea și rezolvarea soluțiilor prezentate este amploarea imensă a căutării semnalelor radio provenind de la extratereștri, resursele limitate[3] pe care le are Institutul SETI ( Search of Extraterrestrial Intelligence ) pentru această căutare și sensibilitatea limitată a instrumentelor moderne de ascultare. Ecuația Drake În noiembrie 1961, în cadrul Green Bank Conference, Profesorul Frank Drake (co-fondator al Institutului SETI împreună cu Profesorul Carl Sagan) a propus o formulare matematică pentru a rezolva paradoxul lui Fermi. Ecuația Drake calculează numărul mediu de civilizații avansate ( N ) cu care o comunicare radio ar putea fi posibilă, considerând produsul a șapte variabile: Problema fundamentală a ecuației Drake este că ultimii patru termeni ( fracțiunea de planete cu viață, șansele ca viața să devină inteligentă, șansele ca viața inteligentă să devină detectabilă și intervalul de detectabilitate a civilizațiilor) sunt complet necunoscute. Noi avem un singur exemplu (Terra), ceea ce exclude orice estimare statistică; și chiar exemplul pe care îl avem este supus unei puternice prejudecăți antropice. Ecuația Drake a fost folosită atât de optimiști, cât și de pesimiști, cu rezultate extrem de diferite. Profesorul Carl Sagan, pe baza unor numere optimiste, a sugerat în 1968 că există un milion de civilizații comunicante în Calea Lactee. Utilizând numere pesimiste, John D. Barrow și Frank J. Tipler au ajuns la concluzia că numărul mediu de civilizații avansate din galaxia noastră este mult mai mic decât unu.[4] Încă de la prezentarea ecuației sale, Drake a atras atenția că primii șase termeni au o influență relativ neînsemnată asupra lui N și că, de fapt, N ≈ L . Astfel, L devine parametrul cheie din ecuația Drake: cât timp o civilizație, care construiește rachete și trimite mașini espresso microgravimetrice în spațiu, poate persista. Dacă L ar fi mare (d. ex., peste 10.000 ani) atunci civilizațiile pe cale de înflorire ar putea exista și, în cele din urmă, întrepătrunde unele cu altele, hibridizând culturile lor de-a lungul unor ani-lumină. Dacă există o mulțime de planete capabile să găzduiască viața, și dacă viața produce inteligență pe una din ele, și dacă ființele inteligente de pe acea planetă descoperă cum să comunice cu ființele inteligente de pe altă planetă, atunci faptul că noi nu am auzit nimic de la nimeni sugerează că astfel de civilizații nu durează. De reținut că longevitatea L se referă la perioada de timp în care o civilizație avansată emite și recepționează semnale radio. Ca exemplu, să ne uităm la propria noastră civilizație. Noi am avut emisii radio începând din ultima sută de ani, ceea ce ne-ar face să credem că L este cel puțin egal cu 100. Dar noi devenim pe zi ce trece tot mai „tăcuți” radiofonic, așa că dacă cineva ne-ar căuta cu unde radio, s-ar putea să nu găsească prea mult. În perioada războiului rece, SUA și Uniunea Sovietică aveau multe radare militare puternice pentru detectarea rapidă a unor eventuale rachete balistice intercontinentale. Acele instalații ar fi putut fi „văzute” de pe stelele din vecinătatea noastră, folosind echipamente similare celor pe care le foloseam noi atunci. Dacă tehnologia anilor 1960-70 s-ar fi menținut și dezvoltat, Pământul ar fi avut o vizibilitate practic permanentă. Dar lucrurile nu au evoluat în aceea direcție,  mai ales din 1990 încoace, când Războiul Rece s-a încheiat. Trecerea de la televiziunea analogică la cea digitală ne-a făcut mult, mult  mai puțin detectabili. Astăzi trimitem mult mai mult semnal prin cablu și fibre optice decât transmiteam altă dată. Iar majoritatea transmisiilor radio actuale sunt aproape imposibil de distins de zgomotul radio din spațiul cosmic. Paradoxal, rezultă că o civilizație mai avansată tehnologic va fi probabil mai dificil de detectat decât una tânără. Pe Pământ, dezvoltările tehnologice din prima jumătate a secolului al XX-lea s-au propagat și multiplicat rapid în deceniile următoare pe întreaga suprafață a globului, determinând creșteri radicale în productivitatea agriculturii, descoperiri epocale în medicină, explozia populației ( population bomb ), creșterea standardelor de viață. Simultan, ratele de extincție ale speciilor naturale au crescut alarmant datorită distrugerii habitatelor și conflictelor ecologice. Rețelele de comunicații prin fibre optice au acoperit vaste teritorii, iar cerul este plin de sateliți orbitali. Aerul însuși este umplut cu zumzăiala electromagnetică produsă  de radio, televiziuni și telefoane mobile, dar și cu cantități crescute de dioxid de carbon generat de arderea masivă a combustibililor fosili. Revoluții rapide, succesive, în tehnologia informațională au transformat computerele în puternice instrumente interconectate, ubicui și personale. Ce vor însemna aceste schimbări rapide pentru viitorul culturii și lumii noastre rămâne de văzut. Există temeri (vezi Amelia) că ne aflăm la începutul unei ere de schimbări din ce în ce mai radicale, a apariției unei „singularități tehnologice” în care creșterea exponențială a puterii și complexității computerelor ar transforma profund, cel puțin, întreaga noastră planetă. Unele personalități de calibru (Elon Musk, Stephen Hawking ori Bill Gates) au vorbit cu teamă despre computerele dotate cu AI ca despre posibile zeități conștiente și atotputernice. Alții au speculat că ar putea apărea o nouă vârstă de aur a prosperității și explorării, când oamenii ar putea călători cu mașinile lor inteligente prin sistemul solar și, poate, într-o zi, chiar către alte stele. Sunt sceptic în legătură cu părăsirea planetei și mutatul în altă casă[5]. Călătoria interstelară ridică multe probleme. Ca să plasezi o sută de oameni pe o orbită în jurul unei stele din apropiere costă aproximativ de un milion de ori mai mult decât plasarea lor pe o orbită din sistemul nostru solar. Adică, ar trebui să fim extrem de bogați ca să ne putem permite această aventură. Să presupunem că există două colonii la o distanță de zece ani-lumină una de alta – probabil, o distanță tipică între planetele habitabile. Problema este că nu se poate zbura mai repede de o zecime din viteza luminii. La viteze mai mari decât aceasta, dacă lovești un obiect oarecare, cantitatea de energie eliberată se apropie de cea a unei bombe nucleare. Deci, suntem limitați la circa 10% din viteza luminii – dar chiar și această viteză este imposibilă astăzi pentru noi. În aceste condiții, o călătorie între cele două colonii ar fi de cel puțin o sută de ani. Distanțele, timpul și vitezele sunt înfricoșătoare, dar cel mai înspăimântător este costul prohibitiv. Să presupunem că folosim ceva de mărimea unui Boeing 737 – cel mai mic obiect zburător pe care îl putem folosi pentru o expediție rezonabilă ca număr de persoane. Dacă acel obiect va zbura cu o zecime din viteza luminii, energia necesară ar fi egală cu 200 ani de producție actuală de electricitate a Statelor Unite.  Și este vorba doar de o călătorie dus. Pentru întoarcere, nu știu de unde și cum s-ar putea procura energia necesară. Suntem, așadar, condamnați să rămânem în sistemul solar. Concluzii Cinci miliarde de ani de singurătate este o descriere tragică, dar aptă a situației noastre. Precum eroul lui Hector Malot, omenirea trăiește ca un orfan singuratic pe o mică bucată de rocă în mijlocul unui univers dezolant, tăcut și neospitalier. Suntem singuri în univers și, precum am încercat să demonstrez, condamnați la singurătate . Nu avem decât planeta Pământ, pe care trebuie s-o protejăm și s-o păstrăm cu grijă, și pe semenii noștri. Poate că niciodată nu vom mai găsi alte lumi sau alte ființe inteligente la fel de primitoare ca aici. Și chiar dacă le-am găsi, nu avem deocamdată nicio cale viabilă de a călători până acolo. Pe această planetă unică, aici și acum, trebuie să înceapă toate visurile noastre despre viitor. Și mă rog ca ele să nu se termine. Bibliografie selectivă Frank Drake și Dava Sobel, Is Anyone Out There? The Scientific Search for Extraterrestrial Intelligence , Delacorte Press, 1992. Giuseppe Cocconi and Philip Morrison, Searching for Interstellar Communications , Nature, vol. 184 (1959), pp. 844–46. Hans Moravec, Mind Children: The Future of Robot and Human Intelligence , Harvard University Press, 1988. Iosif S. Shklovskii și Carl Sagan, Intelligent Life in the Universe , Holden-Day, 1966. Lee Billings, Five Billion Years of Solitude: The Search for Life Among the Stars , Penguin Group, 2013. Paul Davies, The Eerie Silence: Renewing Our Search for Alien Intelligence , Houghton Mifflin Harcourt, 2010. Paul Gilster, Centauri Dreams: Imagining and Planning Interstellar Exploration, Springer, 2004. Peter D. Ward și Donald Brownlee, Rare Earth: Why Complex Life Is Uncommon in the Universe , Springer, 2000. Ronald N. Bracewell, The Galactic Club: Intelligent Life in Outer Space, W. H. Freeman, 1974. Walter Sullivan, We Are Not Alone: The Continuing Search for Extraterrestrial Intelligenc e, rev. ed., Dutton, 1993. N O T E [1] Tim Urban, The Fermi Paradox , 6 iunie 2014, Huffington Post, http://www.huffingtonpost.com/wait-but-why/the-fermi-paradox_b_5489415.html [2] Stephen Webb, 2002, If the Universe Is Teeming with Aliens … WHERE IS EVERYBODY?: Fifty Solutions to the Fermi Paradox and the Problem of Extraterrestrial Life, Praxis Publishing [3] Recent, miliardarul rus Yuri Milner a promis $100 milioane în următorii 10 ani pentru a răspunde la una dintre întrebările cele mai importante ale omenirii: Suntem singuri în Univers ? Fondurile promise vor fi folosite pentru intensificarea ascultării semnalelor radio provenite de la presupusele civilizații cosmice. Noul proiect, numit “ Breakthrough Listen ,” va mări de cinci ori fondurile actuale ale Institutului SETI. ( Science , 24 iulie 2015, v. 349, no. 6246, p. 357) [4] John D. Barrow and Frank J. Tipler, 1988, The Anthropic Cosmological Principle, Oxford University Press, p. 588. [5] Preiau aici parțial câteva opinii exprimate de Profesorul Drake în interviurile sale cu Lee Billings. Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

DE LA DOCTORUL MENGELE, LA PROIECTUL MONARCH

Programul Monarch este utilizat pentru apărarea secretă a SUA. Este vorba despre un program de control mental, dezvoltat de CIA, pe civili și militari. Rezultatele sunt terifiante. Subiecții devin sclavi, manipulați mental de la distanță. Aceștia execută ad literam ceea ce li se spune, de la distanță. Totul se desfășoară în cea mai mare liniște, media se face că nu cunoaște acest program, politicienii au alte priorități, autoritățile neagă existența proiectului. În acest scenariu de liniște, peste 2 milioane de americani au fost subiecții acestui program. Metodele utilizate în controlul mental sunt cele care creează dezordine mentală, crearea unei duble personalități, printre acestea metode folosite sunt și ritualurile satanice. Ritualurile oculte creează sclavi cu personalități denaturate. În romanul Cartea Morților sunt redate o serie de ritualuri oculte care au fost implementate și în acest program. Tortură, intimidări, traumatisme, droguri, hipnoză, posesiunea demonică, magia neagră sunt câteva din metodele utilizate în controlul mental. În secolul al XX-lea, controlul mental a devenit o parte a științei. Mengele, doctorul nazist, a fost primul care a studiat efectul traumatismului asupra controlului mental. Mengele a făcut numeroase teste pe copii. El era numit îngerul morții. Multe din studiile lui Mengele au fost confiscate de către aliați, după război, și sunt în continuare documente strict secret. Au stat la baza proiectului Monarch astfel de documente? După cel de al Doilea Război Mondial, prin operațiunea Peperclip, Trombonul, peste 5000 de specialiști naziști au fost preluați de SUA și de țări din America de Sud, unde și-au continuat activitatea de cercetare. Specialiștii naziști și-au continuat activitatea de cercetare în cel mai secret mod, în locații secrete, de regulă baze militare subterane. Subiecții erau copii americani. Statisticile arată că peste un milion de copii americani sunt răpiți și dați dispăruți, într-un an. Acești copii erau pregătiți și formați pentru a deveni asasini, folosiți în diferite operațiuni. Programul secret al CIA prin care s-a continuat munca începută de Mengele s-a numit MK-ULTRA. Programul s-a derulat între 1950 și 1960, utilizându-se ca subiecți cetățeni americani și canadieni. Acestora li se administrau droguri, produse chimice, izolare și privare auditivă, electroșocuri, tortură, abuz sexual. Studiul s-a efectuat pe copii, militari, prostituate, oameni ai străzii. În anul 1975, Comisia Rockefeller a dat în vileag aceste atrocități. Cu toate că autoritățile americane au susținut că au întrerupt proiectul MK-ULTRA, acesta a continuat cu proiectul Monarch. Proiectul Monarch nu a avut numi subiecți individuali. El a fost aplicat și asupra maselor de populație, prin media, publicitate, filme, video clipuri. Imparte cu prietenii tai:

Cum să distrugi paşnic o ţară

Cât valoreză, cât mai valorează azi relaţia politico-militaro-economică româno-americană? Cum să o cântărim, cum să apreciem această relaţie? Avem la îndemână câteva unităţi de măsură pe care le poate folosi oricine. După părerea multora, relaţiile americano-române nu pot fi mai valoroase decât oamenii publici, cei politici în primul rând, pe care establishment-ul american i-a susţinut, îi susţine în continuare, ba chiar i-a fabricat în România (indiferent de C.V.-ul lor până la preluare). Cine sunt aceştia? Sunt cunoscuţi de toată lumea : Traian Băsescu, Elena Udrea (candidata americanilor la preşedinţie, s-a spus), Mark Gitenstein, Emil Boc, Laura Codruţa Kövesi, George Cristian Maior, Florian Coldea, Mihai Răzvan Ungureanu, Duane Butcher, Cătălin Predoiu etc. Plus ziarişti înregimentaţi mai demult (din 90 deja !) sau mai recent, O.N.G.-uri fără număr, brokeri singuratici etc. Cei susnumiţi pe cât sunt de apreciaţi de partea americană, care nu e neapărat doar guvernul american propriu-zis (mai sunt neoconservatorii, băncile, Wall Street-ul, alte businessuri – aşa e la imperii !), pe atât sunt de detestaţi, huliţi de populaţia României. Din motive evidente, nu-i punem la socoteală pe adversarii lor politici. De altfel, şi aceşti adversari ai „proamericanilor” sau, mai larg, ai „prooccidentalilor” sunt la fel de detestaţi de populaţia tăcută a României, chiar dacă motivele sunt parţial diferite. Adică aceştia ar fi moştenitorii socialismului şi al unui anume naţionalism destul de emasculat, dar nu mai puţin „proamericani” şi „prooccidentali”, mari iubitori de ultraliberalism global ei înşişi. Avem o problemă deci? Da, şi încă una cât roata carului şi aparent fără soluţie. De la vizita la Bucureşti, în 2003, a celebrului general William Odom (fost şef N.S.A., printre altele) şi propulsarea pe post de candidat serios la preşedinţie a dubiosului marinar Traian Băsescu, distrugător al flotei României dar promovat surprinzător negociator P.S.A.L. în 1999 (pentru care competenţe? acelea de distrugător al flotei?), şi până la vizita ciudatului emisar al lui Hillary Clinton, Philip Gordon, care a infirmat (democratic?) rezultatele referendumului de demitere a lamentabilului „proamerican” Băsescu Traian, drumul a fost lung şi catastrofal pentru România. (De menţionat că generalul William Odom a ţinut o conferinţă la Casa N.A.T.O. la 18 martie 2003 şi i-a văzut pe toţi liderii politici majori din capitala României, inclusiv pe primarul Traian Băsescu, care nu se găsea iniţial pe agenda sa). Foarte probabil, americanii (şi aliaţii lor occidentali) s-au felicitat că au pus mâna pe o ţară mare şi bogată din Estul Europei fără să tragă vreun glonţ. Au fost suficienţi ziariştii, politicienii şi oengiştii aliniaţi (lumea îi cam cunoaşte) să le „facă moară-n cap” românilor pentru ca aceştia să şi creadă că, dacă nu devin urgent euroatlantici (U.E. & N.A.T.O.), va fi vai şi amar de capul lor : îi vor mânca imediat cu fulgi cu tot ruşii, ungurii şi turcii… Decăderea vizibilă pentru tot poporul a întregii clase politice, dar şi cvasidispariţia presei, care a devenit stânjenitoare şi inutilă după ce a fost trădătoare, catastrofele repetate din justiţia de tip D.N.A. (o jurisdicţie de excepţie impusă), umilirea sistematică a poliţiei (rămasă totuşi naţională) au adus România pe buza prăpastiei, cu tot mai dese speculaţii despre destrămarea statului român, cu pierderea Transilvaniei şi alte nenorociri. Visul euroatlantic (U.E. & N.A.T.O.) al românilor seamănă tot mai bine cu un teribil coşmar. Peste patru milioane din 23 de milioane de români s-au răspândit pe toată planeta, printre care şi cei mai buni tineri. Toată industria românească, plus flota, a fost făcută praf şi furată la bucată. Activele majore ale ţării au fost luate cu japca, prădate de puterile europene în schimbul aderării la fantomatica UE (combinatul de la Galaţi, Petrom, B.C.R. şi celelalte bănci, pădurile devastate tot de austrieci etc.). Fosta Familie regală a fost reintrodusă de capetele încoronate europene (în numele a ce?) într-o ţară cu Constituţie republicană, din care regele Mihai abdicase (forţat, ca la toate abdicările), şi i s-a restituit tot ce a vrut, fără să i se ceară înapoi ceea ce luase ilegal (tablourile lui El Greco etc.). Complicitatea unor prim-miniştri, corupţi sau doar necalificaţi (Năstase şi Tăriceanu), e dovedită cu documente publice. Aşa-zisa Casă regală a României, devenită de câţiva ani minge de fotbal în meciul politruco-oligarhic, n-ar greşi prea mult dacă s-ar intitula, după schimbările recente la succesiune, Casa Duda a României. Democraţia venită din vestul Europei şi din America („Democracy is coming to the U.S.A.”, Leonard Cohen) seamănă ca două picături de apă cu comunismul teoretic din anii ’50 al ocupantului rus. Adică nu ne-a ocupat pur şi simplu imperiul rus, ci noi am devenit, vezi Doamne, peste noapte, comunişti! După cinci decenii de „comunism” falsificator, vom avea parte de 50 de ani de „democraţie” devastatoare? Aşa se pare. Autor: Petru Romosan Sursa: Art-Emis Share this post / Trimite unui prieten: These icons link to social bookmarking sites where readers can share and discover new web pages. Duminică, August 30th, 2015, by alina.stredie. You can leave a response here.